Am citit despre Pânza Charlottei că e în topul celor mai bune cărţi pentru copii, alături de Micul Prinţ şi altele asemenea. Am vrut să o cumpăr pentru copiii mei. Când am ajuns, însă, în librărie am constatat, cu dezamăgire, că e o carte destul de groasă, fără poze – deşi se pare că există şi unele ediţii cu ilustraţii – deci pentru copii mult mai mari, nicidecum potrivită pentru 2, respectiv 4 ani.

Mi-am zis că am timp să o cumpăr când vor mai creşte ei şi am plecat. Totuşi mi-a rămas gândul la ea şi, după câteva zile, mi-am comandat-o pentru mine. Mă intriga faptul că nu o citisem încă, deși avea un review atât de bun şi, cum niciodată nu e prea târziu pentru nimic, am început să citesc seara, câte zece minute înainte de culcare. În scurt timp, am înţeles de ce e o carte atât de apreciată.

Pânza Charlottei e o carte deosebită şi complexă şi, în acelaşi timp, uşor de citit. Aparent, ea prezintă prietenia dintre un porc şi o fetiţă şi veţi găsi informaţia asta pe majoritatea site-urilor. În profunzime, însă, e mult mai mult de atât.

E o carte despre prietenie, dar şi despre acel al 7-lea simţ pe care îl au copiii şi pe care îl pierd, în mod absolut natural, pe măsură ce cresc, fără ca asta să fie neapărat ceva rău.

În acelaşi timp, este o carte despre iubire profundă şi despre cât de puternică poate să fie iubirea şi despre ce  lucruri miraculoase naşte ea. În antiteză cu iubirea sunt prezentate şi emoţii mai puţin frumoase, dictate de dorinţe superficiale şi trecătoare. Uneori chiar nu-i putem schimba pe aceia care se comportă astfel, dar putem învăţa să trăim cu ei, fără să ne afecteze. Deşi e o carte ce vorbeste mult despre animale, mi se pare că prezintă, într-un limbaj simplu, accesibil copiilor, multe tipare umane.

Cartea introduce, pe alocuri, şi câteva noţiuni destul de complicate şi, odată cu ele, ne încurajează să-i admirăm şi respectăm pe cei care cunosc multe lucruri, dar şi să ne dorim, la rândul nostru, să ne dezvoltăm şi să învăţăm cât mai mult. În acelaşi sens, ne învaţă despre complexitatea lucrurilor care, în aparenţă, sunt mici, simple şi nesemnificative şi despre cum fiecare fiinţă are proprul ei rol, foarte important, pe lumea asta, dar şi cum, prin muncă şi perseverenţă, putem învinge orice obstacole, oricât de mari şi înfricoşătoare ar părea.

Apoi, este o carte care ne prezintă într-un mod accesibil, cursul firesc al vieţii. Dincolo de faptul că e o lectură frumoasă şi utilă pentru toţi, o văd potrivită şi pentru copiii care nu-şi doresc să crească, dar şi pentru adulţii care privesc cu prea mare nostalgie copilăria, sau, la extrema cealaltă, care au uitat cum era când erau copiii, nu înţeleg această perioadă şi au senzaţia că timpul se opreşte în loc, acolo. Cum îmi spunea mie medicul pediatru când, deşi măricel, copilul meu mânca încă piure de legume: „ În niciun caz nu va mânca piure la 18 ani. Toate se întâmplă la momentul potrivit!”

Nu în ultimul rând, cartea este – şi chiar într-o proporţie foarte mare – despre un păianjen, deşi e prezentată dintr-o altă perspectivă. În acest sens, unul din pasajele mele preferate a fost acesta:

„ – […] De dimineaţă, când Luvry s-a dus să-i dea lăturile, i-a sărit în ochi pânza de păianjen […] Şi taman în mijlocul pânzei erau scrise cuvintele <<Super porc>>. Cuvintele acestea erau ţesute direct în pânză. Făceau cumva parte din pânză […] S-a petrecut un miracol şi a apărut un semn pe pământ, chiar aici la ferma noastră, cum că avem un porc absolut special.

– Dacă-i aşa, zise doamna Zuckerman, am impresia că ţi-a scăpat esenţialul. Se pare că avem un păianjen cu totul special.

– Ba nu, se repezi domnul Zuckerman. Porcul e special. Aşa scrie, chiar în mijlocul pânzei.”
Citeam în Psihanaliza basmelor că în trecutul foarte îndepărtat, pe vremea când nu existau psihologi, fără ca asta să însemne că psihicul uman era mai puţin complex, atunci când oamenii se confruntau cu o problemă la acest nivel, erau invitaţi să citească un anumit basm, în funcţie de nevoia pe care o aveau. Asta pentru că poveştile vindecă şi vindecă profund şi frumos, mai ales că lucrează şi la nivelul subconştientului. Nu sunt psiholog, dar Pânza Charlottei mi se pare potrivită şi pentru un copil care a suferit o pierdere. A mamei, a tatălui, sau a unei alte persoane dragi. Pentru că Pânza Charlottei e şi despre moarte şi cred că poate ajuta copilul să-şi poată explora durerea generată de o pierdere, să se descarce plângând într-un mod sănătos şi să înţeleagă că după moarte vine iar viaţă; că durerea e mare şi normală, dar nu te doboară şi se diminuează în timp, că mereu există speranţă şi bine, sau chiar mai bine şi că mereu vor apărea noi şi noi persoane dragi. Acestea nu o vor înlocui pe prima şi nici nu e scopul lor să o facă asta, pentru că fiecare e unic. Vor veni însă cu propriile lor bucurii şi împreună vor construi o altă relaţie puternică şi preţioasă.

Cum spuneam, o carte accesibilă – pentru că e scrisă pentru copii – dar şi o carte complexă – pentru că transmite toate cele de mai sus şi nu numai – , despre un porc salvat de la moarte, o fetiţă care creşte şi un păianjen deosebit, care rămâne în umbră. La loc de cinste în biblioteca mea şi recomandată pentru lectură, indiferent de vârstă. O carte pentru copii, dar şi pentru copiii din noi., scrisă de E.B. White și apărută la Editura Arthur în 2015.

Sursă foto – arhivă personală