Săptămâna trecută am primit o pilotă de lână într-o cutie mare de carton. Cutia era așa de curată și părea atât de rezistentă, încât mi-a venit să o păstrez. Ușor, ușor o idee a încolțit în mintea mea și l-am rugat pe soțul meu să nu arunce cutia, chiar dacă ne tot loveam de ea pe hol.
Tot săptămâna trecută, am primit și cărți de la Editura Arthur, iar cutiile în care vin acestea sunt niște opere de artă. Dan Ungureanu, ilustratorul care-i dă viață lui Apolodor și altor personaje minunate, pătrunde în casele noastre și prin aceste cutii. Am păstrat și cutia de la Editura Arthur.
Prinsă cu scrisul articolelor, n-am prea avut timp de ele. Cutia de la Editura Arthur, mică fiind, am desfăcut-o rapid și am pastrat doar partea cu desenul. Cealaltă cutie era mare și ocupa mult loc. Într-un moment în care mă grăbeam, am tăiat-o destul de neglijent ca să nu mai ocupe atât spațiu și-apoi am lipit cu aracet bucăți de carton pe margini, pentru a le întări. E un experiment, mi-am zis. Nu trebuie să iasă perfect. Vreau doar să văd dacă e posibil.
Cumva, nici eu nu știam ce vreau să fac. Aveam ideea inițială în minte, dar atunci când am văzut cum arată cutia tăiată și cât de rezistentă s-a făcut după ce i-am întărit lateralele, ideea s-a transformat. Încă nu-mi venea să o spun în cuvinte, dar am scos și bucățile din cutia de la Editura Arthur și le-am așezat lângă aceasta. Copiii mă tot întrebau ce fac acolo,iar eu le spuneam că e un experiment. Desigur, au dorit să mă ajute și, în zilele următoare, cum prindeam un moment liber, tăiam și lipeam împreună bucăți de carton.
Când am observat că micul meu proiect chiar începe să arate ca în mintea mea, le-am spus că vreau să fac o bibliotecă mică. S-au bucurat. Maria a venit repede cu cele trei cărți citite de ea până acum (da, a învățat să citească 🙂 )și mi-a zis să le punem acolo. Dar eu aveam alte planuri și le-am povestit și lor.
Biblioteca noastră mare a devenit cam neîncăpătoare. E deja ceva vreme de când punem cărți pe două rânduri, încă mai e loc să le așezăm în felul ăsta, dar e clar că-i plină, iar eu încă nu-s pregătită să renunț la vreuna din cărțile copiilor și nici ei nu sunt. În mintea mea îmi imaginez că nici nu voi renunța vreodată. S-ar putea să iubesc poveștile astea chiar mai tare decât ei și-atunci când, cu adevărat, nu vor mai avea loc în casa noastră, le visez într-o altfel de bibliotecă, pentru toți copiii. Nimic nu-i imposibil și nimeni nu știe ce va fi în viitor. Până atunci, una dintre problemele mele e că cei mici nu au acces singuri la toate cărțile din biblioteca noastră. Amândoi o explorează zilnic, dar unele cărți sunt prea sus pentru ei. Desigur, se pot urca pe scăriță, dar, în 99% din cazuri, se mulțumesc cu ce au jos sau întind mânuța cât pot de mult și trag, cu riscul de a porni o avalanșă de cărți.
Nu am spațiu în casă pentru a instala altă bibliotecă normală și-atunci când am văzut cum cutia asta se transformă, parcă singură, în ceva ce seamănă cu o bibliotecă, am știut că-i perfectă pentru problema mea.
Unele dintre cărțile la care copiii nu au acces singuri sunt cărțile mici de la Editura Arthur. Când spun mici, mă refer la cărțile în format clasic; altfel, ele sunt pline de comori uriașe și prețioase. Partea de jos a bibliotecii noastre e plina cu cărți mari, cu ilustrații, de 20×30 cm sau alte dimensiuni asemănătoare. Din motive practice, celelalte, care s-au înmulțit considerabil în ultimii doi ani, sunt în partea de sus și voiam sa fac cumva să le aduc și pe ele la nivelul copiilor.
Am ales ilustrația de pe cutia de la Editura Arthur să decoreze subtil interiorul micii noastre biblioteci din carton, ca un mesaj ascuns și prețios, și le-am spus copiilor că această bibliotecă e perfectă pentru cărțile mici de la Editura Arthur. Ei au fost în totalitate de acord, iar Tudor s-a bucurat și mai tare pentru că, în sfârșit, are și el un loc accesibil în care să-si pună cărțile cu Nate. M-au ajutat să le aranjez, iar rezultatul final l-ați văzut deja mai sus. Nu e perfectă, dacă o privim cu atenție se văd bine neglijența cu care am făcut primele tăieturi și lipsa mea de experiență, în special la colțuri, dar e tare frumoasă, zicem noi, și e foarte rezistentă. În plus, s-a potrivit de minune. Au intrat aproape toate cărțile de la Arthur, mai puțin cele cu Harry Potter, cele din colecția Minunea și cele în format mare. A rămas loc și pentru volumele care-i lipsesc lui Tudor din colecția cu Nate. Singura problemă e că acum nu mai am stare. Am cam prins gustul, au răsărit și câteva idei noi și abia aștept următorul colet mare și, după calculele mele, următoarele 3 cutii de la Arthur. 🙂 Mă străduiesc să am răbdare, să zicem că nu-i asta cea mai mare problemă din lume, dar nu-i ușor pentru că ideile nu-mi dau pace. Până atunci mai dau o raită prin magazinele de bricolaj să-mi refac stocul de aracet.
Desigur, acest articol n-ar fi complet dacă nu v-aș vorbi puțin și despre conținutul bibliotecii noastre. Doar că-i cam bogată și știți că eu, cand încep să vorbesc despre cărți, nu mă mai opresc, așa că o să aleg doar o carte, chiar dacă alegerea nu-i deloc ușoară.
Alegerea mea e Ronia, fată de tâlhar (Astrid Lindgren, Editura Arthur, 2020) ultima carte citită și care mie mi-a plăcut nespus și ne-a captivat pe toți trei. Pe măsură ce citeam, eu am intuit care va fi finalul, dar am continuat să o descopăr cu uimire și bucurie pentru că doream să aflu cum se va întâmpla asta. Într-o lume suficient de plină cu povești triste, asemănătoare cu cea din carte, povestea asta mi se pare balsam pentru suflet. Pentru sufletul copiilor care le trăiesc sau le-au trăit, dar și pentru sufletul oamenilor mari.
Pe scurt, în carte ni se povestește despre două cete de tâlhari, mereu în conflict, în mijlocul cărora se nasc doi copii, o fetiță și un băiat. Copiii se împrietenesc pentru că, oricât le-ar fi sădit adulții dușmănia în suflet, copiii sunt prea curați pentru a fi, cu totul, stăpâniți de aceasta. Urmărim apoi frământările lor și lupta pe care o duc pentru a își apăra prietenia și pentru a se apăra unul pe altul. Ne întâlnim și cu violența, dar și cu dezamăgirea sau moartea. Totuși, împletirea acestor elemente, atât de dureros de reale, cu elemente fantastice, sub forma unor ființe supranaturale, face povestea ușor de digerat de către cei mici. Plus că intervine și măiestria autoarei care are darul de a putea expune lucruri triste într-o manieră care să nu rănească prea tare. Spre exemplu atunci când, într-un capitol, ne apropiam cu pași mici, dar siguri, de moartea unuia din personaje, Maria a exclamat, întrerupându-mă – Nu-mi place partea asta! Știu ce o să se întâmple și nu-mi place. Ea, în general, e foarte sensibilă atunci când vorbim despre moarte și aveam și eu unele emoții, dar aveam și încrederea pe care autoarea mi-o câștigase deja prin felul cum povestise alte momente grele. Am continuat să citesc și, după încă vreo trei fraze, toți trei am izbucnit în hohote de râs. Nu, nu ne înșelaserăm, acel personaj tot a murit, dar Astrid Lindgren a reușit să introducă, într-un moment cu foarte mare încărcătură emoțională, o frază care să ne amuze, să ne ajute să ne destindem și să rezistăm mai bine. Iar mie treaba asta mi se pare o adevărată artă. Dincolo de capacitatea de a scrie povești frumoase, să reușești să împletești momentele dureroase cu momente amuzante, e ceva absolut minunat.
Alături de naturalețea cu care momentele mai puțin plăcute sunt descrise, e minunat felul în care sunt descrise împăcarea si vindecarea. Toate fac parte din viață și mereu vine primăvara, oricât de grea a fost iarna; și totul e inimaginabil de frumos pentru că acțiunea se petrece într-o pădure magică.
Un alt lucru care mi-a atras atenția a fost conflictul interior care o macină pe Ronia atunci când descoperă cu ce se ocupă tatăl ei și cât de mult rău face asta. Toți trecem prin acest conflict, mai devreme sau mai târziu, mai intens sau mai puțin intens. Pentru că toți, atunci când suntem copii, îi vedem pe părinții noștri ca fiind perfecți și, la un moment dat, descoperim că nu sunt. Cu cât contrastul dintre realitate și imaginea pe care o aveam e mai mare, cu atât e mai dificil, iar eu mă bucur să văd că, în această carte, autoarea a reușit să descrie acea împăcare și acel echilibru care sunt posibile chiar și în cazuri dintre cele mai dificile.
Nu în ultimul rând, cartea ne-a plăcut enorm pentru că subliniază puterea pe care o au copiii și felul cum ei pot face față provocărilor într-un mod pe care adulții, prea des, nu-l văd și, din păcate, le transmit și celor mici că sunt neputincioși. Uneori aceștia din urmă îi cred atât de tare că se transformă, treptat, în adulți neputincioși.
Ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici, pentru a vă lăsa să descoperiti voi restul, alături de copii sau chiar și singuri pentru că vă recomand cartea cu drag. Are darul de a îi învăța pe copii lecții prețioase, de a le capta atenția și de a îi ajuta să facă față provocărilor vieții și să creadă mai mult în ei înșiși. O mai recomand și pentru că, așa cum spuneam, pentru cei mai mari dintre noi sau pentru cei care am cunoscut mai bine genul acesta de conflicte, e ca un balsam care ajută rănile să se mai vindece un pic. Plus că e multă înțelepciune în cartea asta și vă las și-un citat drept dovadă; unul care să ne pună puțin pe gânduri data viitoare când le mai cerem copiilor să se ferească de ceva. 🙂
„Să aibă grijă să nu cadă în râu, o povățuise Mattis – așa că Ronia țopăia avântată pe malurile râului, de la o piatră alunecoasă la alta […] Că doar nu era să se ferească să nu cadă în apă mergând prin pădure.”
Astrid Lindgren, Ronia, fată de tâlhar, Editura Arthur, 2020
În ceea ce privește celelalte cărți din mica noastră bibliotecă reciclată, puteți citi mai jos despre câteva dintre ele și ne auzim în viitor cu povești despre celelalte.
Ah, era să uit. Pe site-ul editurii cartea e recomandată pentru copii cu vârsta de 7 ani și mai mari. Din punctul meu de vedere, merge citită și copiilor mai mici, dar doar dacă aceștia au deja experiență în a asculta cărți mai lungi, cu acțiune mai complicată. Noi am citit-o la 8, respectiv 6 ani.
Surse foto – arhiva personală.
carrusel 
2 comentarii Adăugă-le pe ale tale