Fetița mea are doi ani și câteva luni și,  în aproape fiecare dimineață, îi da un pupic și o îmbrățișare tatălui ei, înainte ca acesta să plece la muncă. Ieri de dimineață era însă prea ocupată cu altceva și doar i-a spus “pa”.

La aproximativ zece minute după ce el a plecat, fetița s-a dus în fața ușii și a început să-l strige “Tatiii! Pupă tati Malia (pe Maria)!” Era atât de multă durere si inocenta în ochii și în vocea ei… A plâns mult în  brațele mele, când și-a dat seama că tati nu se va întoarce atunci.

Nu e însă prima dată când trăim un astfel de moment, doar că nu se întâmplă mereu dimineața. Uneori e când se trezește din somnul de prânz, alteori e din senin, fără legătură cu nimic. Mai mult, când e foarte entuziasmat sau obosit,  chiar și băiețelul de 4 ani uită că tati nu e acasă.  Îl strigă vesel, să îi arate ce mare minune a descoperit el, și-apoi își pleacă privirea când nimeni nu-i răspunde. Toate astea în condițiile în care au trecut deja peste patru luni de când soțul meu a început munca – a fost în concediu de creșterea copilului.

În astfel de momente mă doare și pe mine durerea lor. Îi țin în brațe și îi las să se descarce de tot ce simt; nu le cer să se oprească din plâns și să-și înabuseasca emoțiile. Le spun că e normal să le fie dor, că tati îi iubește și în curând va ajunge iar acasă.

Nu pot însă să nu mă gândesc cum ar fi fost dacă toate astea se întâmplau  la creșă sau  la grădiniță, mai ales că recent am citit despre cum educatoarea nu ar trebui sa bage prea mult în seamă un copil care are nevoie de atenție mai mare, pentru că acel copil se va învăța așa. Mi-am amintit apoi cum, la prima grădiniță la care a mers Tudor, educatoarele le spuneau copiilor că dacă plâng mami și tati nu mai vin după ei. Mi-am imaginat-o pe Maria într-un astfel de context. N-am putut să-mi imaginez până la capăt ce simte un copil – copilul meu – când un om îi spune că dacă mai plânge de dorul mamei sau al tatălui – dor care vine din iubire – mama și tata nu mai vor să-l vadă.  Nu înțeleg cum unii oameni pot să fie atât de cruzi. Dacă celor mici le e așa de greu în condițiile în care sunt acasă, cu mine, într-un mediu familiar, e clar că la grădiniță le-ar fi fost mult mai greu. Pentru că dorul de mami și de tati n-are cum să dispară pur și simplu, chiar dacă totul e ok la grădiniță  E normal să fie astfel. Și-atunci de ce să fim atât de cruzi și să le zdrobim sufletele într-un așa fel? De ce să nu-i luam în brațe? De ce să nu le vorbim frumos și să le spunem cât de tare îi iubesc părinții. De teamă că se atașează prea tare? Ce-i așa rău în atașamentul ăsta?

Citeam, de asemenea, că dacă educatoarea le acordă prea mult atenție, apoi ei nu mai vor să se mai joace cu alți copii. Nu cred nici în asta. Si daca ar fi asa, din nou, de ce e greșit și cât ar putea să dureze?  Copiii mei au deja momente în care mă îndepărtează pe mine din jocul lor, iar Maria are doar doi ani. Chiar nu îmi pot imagina cum un copil ar refuza să se joace cu alți copii pentru că își iubește educatoarea și educatoarea îl iubește pe el.

De ce cred oamenii că dacă oferă iubire, fac rău? Și, mai ales, de ce cred asta în legătură cu copiii, catalogându-i,  încă din prima zi de viață ca mici monstruleți manipulatori care plâng doar ca să îi facă rău părintelui și ca să fie ținuți în brațe.  Când ei doar ce au pătruns într-o lume nouă și rece și locul lor chiar e în brațe.

Trist e că astfel de idei sunt susținute și de persoane cu autoritate și îmi amintesc aici cum, proaspătă mămică fiind, am ajuns cu bebelușul de o lună la pediatru, pentru un control de rutină. Am nimerit la un medic foarte bun în materie de probleme de sănătate,  dar care, îmi pare acum, nu știa nimic despre bebeluși pe parte psihică.  Când i-am spus că bebelușul meu se trezește la două ore, m -a sfătuit să nu-l mai alăptez  noaptea, să-i dau ceai cu seringa și să nu-l mai iau din pătuț când plânge.  Mi-a mai spus că deja s-a învățat în brațe – avea fix o lună –  și de aia nu doarme și că va dormi toată noaptea după ce voi face cum îmi spune. Încă mă minunez de faptul că un medic bun poate să dea astfel de sfaturi.

Din punctul meu de vedere copiii nu cresc răsfățați și manipulatori dacă îi ținem în brațe și dacă le oferim atenție.  Într-adevăr, ei pot învăța să manipuleze – cu ghilimele pentru că sensul în care folosesc eu cuvântul e departe tare de sensul în care este folosit în mod normal – dacă la rândul nostru ne comportăm așa cu ei, adica îi mințim și îi păcălim, sau le dăm lecții de viață când ei n-au învățat nici să vorbească:  Văd ca ai nevoie de mine dar vreau sa iti dau o lecție.  Nu te iau în brațe, că te înveți în brațe. Așa te călești. În plus, copiii devin răsfățați dacă le închidem gura cu o bucata de ciocolată sau cu o jucărie și,  mai ales, copiii tind să se comporte fix așa cum îi vedem noi și dacă pornim de la premisa că bebelușul e acel mic monstruleț manipulator, nici nu vreau sa mă gândesc ce iese.

Iubirea necondiționată, la pachet cu toate manifestările ei naturale, n-are cum să facă rău. Lipsa ei, da. Dacă și-ar putea pune plânsul în cuvinte și-ar spune bebelușul : Mami am nevoie de o îmbrățișare sau mami îmi e frica aici în pat, singur,as vrea sa dorm în brațe la tine, cu capul pe pieptul tău, să îți aud bătăile inimii, ca atunci când eram în burtică, ar mai putea mama să-i răspundă Nu pot sa te țin în brațe pentru că nu vreau să te înveți în brate?

Iubirea unui copil e cea mai pură și e și necondiționată prin chiar natura ei. Cred că celor care nu o acceptă le e frică de ea, sau pur și simplu nu cred că merită să fie iubiți într-un așa fel și-atunci preferă să respingă. Din păcate însă respingerea asta îi face rău copilului și chiar mai trist e că atunci când respingerea vine chiar de la părinte, copilul nu încetează să-l iubească pe acesta. Se iubește însă, din ce în ce mai puțin pe sine însuși și iubirea asta scade puțin câte puțin  și atunci când, de exemplu, educatoarea îi spune că mami se supară dacă plânge…