Nu există monștri! Sau există?…

bare feet boy child couch
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Mi-aș fi dorit să fi citit mai multe pe acest subiect, dar n-am apucat și apariția monștrilor în viața noastră – sub cele mai diverse forme – m-a luat oarecum pe nepregătite. Băiețelul cel mare – dar încă mic – a experimentat intens câteva coșmaruri și-a început să mă întrebe din ce în ce mai des Ce ne facem dacă vine un monstru în casa noastră? Coșmarurile în sine le-am mangeriat destul destul de prost, mai ales că nu-s genul de om care să funcționeze prea bine când e trezit brusc, în mijlocul nopții. Întrebările de a doua zi și din celelalte zile am încercat să le rezolv oarecum logic, fără prea mare succes. Un singur lucru îl știam clar, din diverse surse – nu e ok să-i spui copilului că nu există monștri; dacă el crede că sub pat e un monstru, faptul că se uită părintele și-i spune că nu e niciunul, nu-l va face să dispară – oricum era invizibil. Pe același principiu, s-au inventat – cu destul de mare succes, din ce am citit – spray-urile care distrug monștri. Prin urmare, dacă suntem cu adevărat puși față în față cu un monstru invizibil putem, eventual, să spunem că l-am alungat și nu că el nu există.

Totuși, băiețelul meu nu vedea monștri invizibili. El a avut câteva coșmaruri și în rest, așa cum spuneam, punea întrebări. Fără să îi spun direct că nu există monștri, am încercat să îi induc un sentiment de siguranță, reamintindu-i de faptul că avem o ușă foarte puternică, a cărei cheie o avem doar noi; că ferestrele sunt și ele foarte bine închise și că în casa noastră nu poate intra nimeni dacă nu îi dăm noi voie. I-am reamintit și că personajele din povești sunt doar în povești și că eu sunt mereu alături de el. Bine, bine, dar dacă totuși intră un monstru în casă?

Mi-am amintit atunci că aveam o carte drăguță, pe care nu o mai citisem de mult timp. Ea se numește Ce se-aude, șoricelule? și vorbește fix despre un șoricel care se sperie tare de tot felul de zgomote auzite noaptea, prin casă. Ușor ușor, descoperă că erau, de fapt, apa care picura la robinet, ușa care scârțâia, sau vântul de afară. Cartea a fost foarte apreciată de copii, dar mergînd tot pe un fel de logică și pe ideea că, până la urmă, nu există monștri, n-a reușit să oprească întrebările.

În contextul în care, în aceeași perioadă, eu am pierdut o cheie de la ușa de la intrare, am avut însă o revelație. Până la urmă, chiar există monștri și ei nu sunt deloc invizibili. Există hoți care jefuiesc case, pedofili, criminali etc. Mie, la rândul meu, mi-a fost destul de teamă, până când am rezolvat problema cu ușa, și în acel moment am înțeles mai bine și frica băiețelului meu. Desigur că el nu-i vede pe monștrii lui la fel cum îi văd eu, dar frica lui e la fel de întemeiată. Plus că el nu mă întrebase dacă există sau nu monștri sau dacă pot sau nu să intre în casă. Întrebarea era – Ce facem dacă intră un monstru în casă? Răspunsul, inspirat puternic de fimul Singur acasă, de care mi-am amintit în acel moment este că luptăm. Dacă intră un monstru în casa noastră, luptăm și îl învingem!

Eram așa de entuziasmată în acel moment revelator, că mă gândeam la faptul că ar trebui să-i scriu o poveste inspirată din film. Imediat însă mi-a venit în cap că sigur trebuie să se fi gândit și altcineva la asta și, după o simplă căutare pe google, am descoperit că deja există cartea. Astfel că am cumpărat cartea Singur acasă și, bonus, Ajutor, Matei o fantomă. Ambele merg pe ideea de a concepe diverse strategii pentru a învinge monștri – în aceste două cazuri, hoții, respectiv fantomele – și le arată celor mici că nu sunt neajutorați, chiar dacă sunt mici. Le-am citit pe amândouă de nenumărate ori – la cerere – și ne-am speriat și-am râs împreună, detensionând astfel atmosfera și descărcând emoții. Am început apoi să analizăm ce obiecte avem noi prin casă și să concepem și să testăm divese capcane pentru monștri – unele destul de dureroase, cum sunt piesele de lego împrăștiate pe podea. Apoi, am stabilit că, în caz de monștri adevărați, copii au voie să folosească toate obiectele interzise din casă, pentru a se apăra.

Ca prin minune, coșmarurile și întrebările au încetat. Probabil pentru că și-au găsit răspunsul căutat.

Concluzia mea e că frica mai mare e la părinți, care se tem că vor distruge inocența copiilor, sau că le vor provoca suferință, admițând că monștrii chiar există – pentru că, așa cum spuneam mai sus, ei există, chiar dacă nu așa cum și-i imaginează copiii. Numai că nu distrugem nimic, din contra, construim. Eu, de exemplu, chiar mă întrebam la un moment dat cum aș putea să îmi învăț copiii să se protejeze de oameni răi, fără să îi sperii. Odată cu această întâmplare a venit și răspunsul. Se pare că prin joacă se rezolvă toate și nu e nimic rău în a te juca de-a lupta cu monștrii – dacă părintele joacă rolul monstrului care cade în toate capcanele e și mai bine și se lasă cu râs în hohote. Bonus, după această experiență am și mai multă încredere în băiețelul meu!

La final, o listă – care rămâne deschisă – a cărților care abordează acest subiect:

Ce se-aude șoricelule, Stephanie Stansbie, Polona Lovsin (3-7 ani) – Șoricelul aproape adormise, când aude tot felul de zgomote ciudate care îl îngrozesc de-a dreptul. La final se dovedește că nu era nimic cu adevărat înfricoșător ci doar, cum spuneam mai sus, scârțâitul ușii, ticăitul ceasului, vântul etc.

Singur acasă. Povestea ilustrată a filmului. (4-6 ani)– Este vorba de povestea filmului, dar, din punctul meu de vedere se omit detalii importante în carte – cum ar fi motivul real pentru care Kevin s- trezit singur în casă ș ice făceau părinții lui atunci când el era singur acasă și speriat. Ele pot fi adăugate de părinții care au văzut filmul. Altfel, ilustrațiile sunt minunate.

Ajutor, Matei! O fantomă!, Brigitte Weninger (4-8 ani) – Pentru cei care nu știu există o serie întreagă de povești despre iepurașul Matei și familia lui. În această carte, copii iepurași rămân singuri acasă și se sperie de o presupusă fantomă. Concep însă o strategie ingenioasă pentru a învinge fantomele.

Prostioara lui Mog, Judith Kerr (4-8 ani)– Printre altele, în această poveste este abordată frica de necunoscut. Pisicuța Mog se sperie de un cort, amplasat fix în grădina care ei îi era tare dragă. La final își face curaj și se apropie de el, descoperind că nici nu era cu adevărat înfricoșător și nici nu avea să rămână în grădină la infinit.

Mog în întuneric Judith Kerr  (4-8 ani) -Cartea se axează în principal pe frica de întuneric și pe felul cum obiecte sau ființe normale pot deveni înfricoțătoare noaptea. Abordează și coșmarurile, dar și legătura dintre ce ni se întâmplă în realitate și felul în care aceste evenimente pot influența visele pe care le avem.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close