La început am locuit cu chirie eu si soțul meu. Într-un apartament din Drumul Taberei, prea mare pentru noi doi și prea murdar și vechi pentru mine. Avea însă ceva special acel loc și nu, nu era faptul că aveam acces instant la mijloacele de transport în comun, nici faptul că aveam magazin fix la intrarea în bloc și mall la cateva străzi distanță. De cum arăta pe dinăuntru nici nu se pune problema. Desigur, în amintirile mele arată foarte frumos, dar știu că amintirile mele sunt subiective. Pentru că acel ceva special pe care-l avea apartamentul eram noi. Noi doi.

Acolo s-au pus bazele relației noastre și-acolo am făurit primele visuri. Acolo am cumparat prima plantă la ghiveci si tot acolo am încercat – fără succes – să creștem pești. Acolo, printre zgomote puternice și praf omniprezent, căci avantajul de a avea stația de tramvai fix în fața blocului avea și o parte mai puțin frumoasă. Acolo, printre zeci de porumbei care zburau frumos și faceau pui, dar ne și murdăreau geamul de nu mai puteai nici să privești prin el.

Am plecat de acolo într-un cartier mărginaș, de care eu nici nu auzisem măcar. Ne-am mutat cu chirie într-o garsonieră, în contextul crizei economice, dar și pentru că n-aveam nevoie de trei camere. Am ales acel cartier pentru că era foarte aproape de serviciul soțului meu. Ajungea chiar și pe jos, în maxim 10 minute de mers lejer și deseori mânca acasă la prânz.

Desigur însă că nu a fost doar asta. Când am ajuns pentru prima dată în zonă, să ne întâlnim cu proprietara, ne-am simțit ca și cum am fi intrat în alta lume. Din toate punctele de vedere. Cartierul era pur și simplu verde. Copaci la tot pasul te faceau să crezi că nici nu mai esti în București. Oameni calzi, buni, frumoși, incredibil de amabili si respectuoși. Am zis încă de atunci că noi nu mai plecam de aici.

Garsoniera, la randul ei, era deosebită. Avea vrro 50 de metri patrati și era frumos mobilată cu mobilă cumpărată din magazinul meu preferat. Compartimentată perfect, cu o baie spațioasă si un balcon deschis absolut minunat.

Acolo ne-am consolidat relația și tot acolo ne-am cunoscut mai bine pe noi. Acolo am început să respirăm cu adevărat, la propriu și la figurat, petrecîndu-ne serile în balconul plin cu flori și înconjurat de copaci.

Nu aveam mall sau hipermarket în apropiere, nici magazin la scara blocului. Sâmbătă dimineață ieșeam însă la o plimbare prin cartier care ne ducea la domna ce vindea legume si fructe la colțul strazii. Mereu proaspete și cu un gust departe tare de cel al legumelor și fructelor pe care le consumam noi dincolo. Mai cumpărăm pâine caldă de de la magazinul de pâine și orice altceva aveam nevoie de la un mic CrissTim foarte bine aprovizionat. Sâmbăta neapărat, pentru că duninica erau toate închise. Mergeam apoi acasă și pregateam un mic dejun întârziat. Eu pregateam legumele, iar soțul meu făcea cea mai bună omletă din lume. Chiar glumeam pe tema asta, gândindu-ne cum ar fi să ne deschidem un restaurant în care să pregatim doar omlete.

Tot acolo, i-am cunoscut pe ei. Doi bătrânei simpatici care au fost pentru mine cuplul desăvârșit. Locuiau la același etaj cu noi și din balconul nostru puteam vedea balconul lor. Era mult mai mare și frumos. O jardinieră mare încastrată, plină, bineînțeles, cu flori, atragea în primă fază atenția. Le observai apoi pe toate celelalte care aproape înconjurau micuța canapea pe care chiar domnul P. o construise pe vremea când era tânăr. Acel balcon a fost și va rămâne mereu visul meu.

Ne-am apropiat natural de ei, cum nu crezusem vreodată că se poate. Eu, un copil plecat de acasa pe vremea când aveam zece ani, atat de bulverstă de asta că eram capabilă sa numesc „acasă” chiar și hotelul în care stateam când mergeam într-o vacanță, am început acolo, în acea garsonieră, să mă și simt acasă.

Dacă aveam o problemă mergeam repede la doamna și la domnul P. Dacă aveam o bucurie, la fel. Dacă plecam în vacanță gaseam florile de pe balconul meu și mai frumoase ca la plecare pentru că doamna P. le uda chiar mai des ca mine.

Acolo am primit cele mai pretiose sfaturi și multă iubire, iar cand intram în casa lor mă linisteam instant. Îmi placea cum o gaseam pe doamna P. linistita, așezată pe un scaun din lemn la masa din bucatarie, pregatind mancarea în timp ce asculta muzică clasică. Domnul P. Statea în sufragerie și privea patinaj sau altele asemenea. Mâncau apoi împreună, așezați pe aceleași scaune, despre care aveam să aflu că tot domnul P. le facuse. Multe am aflat, caci doamna P. îmi povestea mult și frumos despre ei doi. Imi mai spunea că eu si soțul meu le amintim de ei, iar eu imi doream din tot sufletul să ajungem ca ei.

Erau linistiti si frumoși și cât am locuit acolo nu i-am auzit nici macar o dată certandu-se. Nu zic ca nu se certau, dar sigur o faceau civilizat. Mai mult însă se iubeau și vorbeau frumos si reapectuos cu si despre celălalt.

În weekend organizau mese frumoase, pregatite în detaliu, împreună cu familia extinsă, iar mie mi se pareau că sunt două personaje desprinse dintr-o poveste. O poveste în care mă simțeam acasă și în siguranta șiindrazneam să stau acolo fără să inchid ușa apartamentului cu cheia. Era un bloc mic caruia locatarii ii spuneau și încă îi spun vilă.

Am plans o săptămână când nu am reușit să cumpărăm un apartament pus la vanzare în acel bloc. Un alt cuplu a oferit mai mult. Am reusit însă să luam un altul în cartier. Suficient de aproape chiar dacă in esență departe.

Acum tot aici locuim, dar lucrurile s-au mai schimbat. Nu mai e CrissTim-ul familiar și cu de toate. În locul lui s-a deschis un Profi care încearcă fara succes să ofere același lucru. Nici doamna cu legume nu mai vinde la coltul strazii, caci și-a deschis magazin și parcă nici pâinea nu mai e la fel de caldă. Avem însă alte avantaje, căci în apropiere s-a deschis un Kaufland mare, în timp ce toate celelalte sunt deschise 7 zile pe săptămână până la 22 seara și nu pana la 19 ca înainte.

Domnul si doamna P. au rămas însă la fel. La fel de senini, liniștiți și frumoși. Ca un simbol al locului care ne-a fost cel mai drag pe lume. Până azi, căci domnul P. a murit zilele trecute, iar azi trupul i-a fost acoperit de pământ. Să se odihnească în pace îi doresc, în timp ce sunt sigură că o să fie cu adevarat așa. Sunt sigură că amandoi sunt împăcați. Ea aici și el acolo. Nu pot însă să nu spun, din nou, că iubirea doare! Și sunt tristă…