Când vezi binele de lângă tine

Nu voi uita vreodată prima zi în care am vizitat cartierul în care locuiesc. A fost ca și cum aș fi cum aș fi pătruns, printr-o poartă magică, pe un alt tărâm. Încă îmi amintesc, clar, cum eu și soțul meu priveam în jurul nostru și nu ne venea să credem că încă suntem în București. Blocuri mici, aproape ca niște case – nu degeaba le numesc proprietarii „vile” – și atât de mulți copaci. Practic, nu există nici măcar un singur bloc care să nu fie înconjurat de copaci uriași. Am mai scris aici, despre cât de frumos e locul ăsta, despre oamenii din el și despre cât de tare ne-am îndrăgostit.

Lucrurile au început să se schimbe ușor, în timp. Cred că prima dată când am simțit schimbarea, nici nu mi-am dat seama ce e exact. Știu că a fost tot o zi memorabilă. După o lungă perioadă de izolare – pentru că am avut și eu propria mea izolare, cu mult timp înainte de pandemie – am iesit cu copiii și soțul meu în Kiseleff. Apoi, am mers cu fetița mică în cărucior să caut un magazin și am ajuns pe bulevardul Mihalache. Acolo aproape că m-a luat amețeala. Atât de multe mașini, atât de mulți oameni, atât de multe sunete și culori. Toate m-au copleșit și mă simțeam ca un copil care ajunge prima dată într-un oraș mare. Fără să știe nimic. Fără să își poată stăpâni reacțiile și emoțiile. Mă străduiam să mișc în continuare caruciorul pentru a nu se trezi Maria. Altfel cred că aș fi rămas cu gura căscată și aș fi privit. Acela a fost,cred, primul moment în care m-am revoltat, fără să-mi dau seama că mi-am ales greșit obiectul revoltei. Cum să trăiesc în București și să nu mai știu cum e să trăiești în București? Cum să fiu atât de multă vreme atât de izolată încât să mă copleșească plimbarea pe un mare bulevard din București?

Lucrurile au continuat ușor în aceeași direcție. A venit vremea ca băiețelul meu să meargă la grădiniță și prima alegere a fost, logic, grădinița de lângă casă. Făceam mai puțin de cinci minute până acolo, iar iarna, când copacii sunt goi, aproape că o pot vedea de pe balcon. Plus că are o curte superbă. E uriașă și arată ca un loc de joacă uriaș. Cu copaci, desigur. Doar că n-a fost să fie pentru că ceva a fost în neregulă acolo. Ceva peste care eu n-am putut trece. Și atunci m-am revoltat din nou. Pentru că cea mai apropiată altă grădiniță era prea departe. Am fost un copil care și-a petrecut mare parte din copilărie pe drum. Nu doream asta pentru copiii mei și, pentru prima dată, am regretat cu voce tare că am ales acest cartier. E bun pentru un adult care conduce o mașină. E bun și pentru unul care merge cu mijloacele de transport în comun pentru că autobuzele ajung direct în centru. Dar nu e bun pentru copiii mici care nu pot frecventa grădinița din cartier.

Ușor, ușor, pereții apartamentului meu au început să mi se pară prea mari. Prea grei. Am început să simt că mă sufoc aici, iar punctul culminant a fost atins în pandemie. În ciuda faptului că am făcut minuni pentru copii, îmi doream toate celelalte pe care nu le aveam. Dacă înainte visam la centrul Bucureștiului, când a început pandemia am început să visez mai tare la o casă pe pământ, cu curte. Nu era prima dată, dar era prima dată când visul devenea chinuitor. Voiam să ies din casă direct în picioarele goale și să alerge copiii nestingheriți prin curtea lor. Voiam atât de tare, că am făcut lucruri nebunești.

Apoi, deși n-aș fi crezut că mai poate urma ceva după punctul culminant, a venit povestea cu vecinul. Asta a fost mai mult decât îmi puteam imagina. Mai mulți oameni ne-au povestit experiențe similare, dar eu nu mă regăseam în ele. Pentru că povestea asta a fost mai mult decât o poveste despre un vecin cu probleme. Pentru că locul acesta, cartierul în care trăim deja de vreo zece ani, e mai mult despre oameni decât despre copaci, deși e și despre aceștia din urmă. Și momentul în care acest om și-a făcut simțită prezența în casa noastră a fost memorabil și pentru că l-am simțit ca și când ar fi pangărit ceva deosebit. Ceva aproape pur. Pentru că niciodată, înainte, n-am auzit astfel de povești aici. Și pentru că aici mă simțeam în siguranță.

În timpul acestei povești am trecut de la căutări ocazionale pe site-uri imobiliare la lucruri mai serioase. Am trecut de la visul de a îmi cumpăra un teren sau de a renova o casă la țară, la ideea de a renunța la acest apartament, lucru pe care nu-l credeam posibil, având în vedere că e legat de un credit și eu nu-s prea bogată. Așa am aflat că se poate – pentru că nimic nu e imposibil – și-a urmat o perioadă de puternică euforie în care mai aveam de făcut doar un pas. Un pas si am fi putut pleca de aici ca și cum n-am fost fost niciodată. Copiii sunt mici. Ar fi uitat repede acest prim „acasă” al lor. Eu sunt mare și plecată de acasă de la 10 ani, de când m-am tot mutat,cu școala. Ar fi fost doar o oprire mai lungă într-un loc oarecare. Ar fi fost doar unul dintre acești atât de mulți „acasă”.

Totuși, ceva s-a întâmplat și n-am făcut pasul. Am ales altceva. Apoi au urmat câteva săptămâni mai ciudate. Cu mâna dureroasă, cu vizite la medic, cu medicamente care mă amețeau și cu stat mai mult în casă decât afară. Până când, zilele astea, am ieșit mai mult, zilnic. Casa mea e un dezastru. Am rămas în urmă cu curățenia de când cu povestea cu mâna și nici acum nu sunt chiar atât de bine încât să pot recupera. Aproape că nu-mi pasă, iar într-o zi, săptămâna trecută, nu mi-a păsat nici că n-aveam mâncare pentru prânz. Am stat afară cu copiii. Am stat afară mult. Și am simțit cum mă reîndragostesc de locul ăsta. Și cum înțeleg lucruri.

Adevărul e că acest cartier e absolut superb și trebuie să fii orb că să nu vezi. Mi-am dorit să fii locuit mai în centru, aproape de unul din parcurile mari, dar ieri am realizat că noi locuim într-un parc. E plin de copaci și de flori și avem inclusiv zone aproape sălbatice pe care le putem explora în voie. Avem păsări multe, avem veverițe, fluturi, gărgărițe și furnici. Și multe multe altele.

Adevărul e că pentru lucrurile urâte care ți se întâmplă nu e vina locului în care te afli. Nu e vina acestui cartier pentru boala soțului meu și pentru faptul că am stat eu izolată vreo doi ani în vremea aceea. Și nici n-ar fi fost vreun alt loc mai potrivit pentru a îmi petrece această izolare decât aici. Un loc unde am acces la tot confortul pe care îl oferă un oraș, dar și un loc unde sunt înconjurată de natură. Îmi dau seama că ar fi fost de-a dreptul urât pentru mine (caci sunt și mulți oameni care au alte gusturi) să îmi petrec acești ani undeva în centru, printre mașini și clădiri înalte.

La fel, nu e vina locului pentru povestea cu grădinița și cred că beneficiile pe care un astfel de loc le-a adus copiilor sunt mai mari decât pierderile. Au pierdut interacțiunea cu copiii în cadrul unei instituții, dar au petrecut aproape jumătate din zi afară, în aproape fiecare zi din primii lor ani din viață.

Și cu siguranță nu e vina locului pentru că s-a întâmplat pandemia. Și da, poate că dacă locuiam într-o casă cu grădină ar fi fost diferit. Dar știu sigur că asta ne-ar fi adus o altfel de izolare care se poate să fii fost mai rea decât cea pe care am trăit-o în ultimul an. Iar gradina am avut-o mereu pe balcon.

Cât despre „vecinul cel rău ” e cazul, probabil, să accept că nu există un loc pur cu adevărat. Mutarea de aici sigur nu ar garanta și vecini buni. Chiar am citit despre cum oamenii se confruntă cu astfel de probleme și la casă. Am citit, dar nu doream să accept. Cert e că un om nu poate schimba un loc și pe toți ceilalți oameni și nici n-ar fi corect ca eu să îi dau o astfel de putere vecinului meu.

Cu toate aceste adevăruri constientizate, am putut să văd din nou frumosul din jurul meu și să readuc la viață ceea ce mereu am simțit. M-am topit săptămâna trecută, când Tudor l-a salutat, pentru prima dată, pe un vecin. Vecinul i-a răspuns „Bună dimineața, Tudor” iar pentru mine asta e ceva extraordinar. Înțeleg că, pentru oamenii care au simțit din plin ce înseamnă acasă, poate fi nesemnificativ. Dar pentru mine, o comunitate e ceva extraordinar și ceva ce n-am avut niciodată. Nu știu cum să mă comport într-o astfel de comunitate. Nu știu, dar văd cum copiii mei cresc într-un loc care-i recunoaște și pe care-l recunosc și mi se pare minunat. Mi se pare minunat că suntem acasă și da, acasă e cu bune și cu rele, dar e mai mult cu bune. Dacă alegem să le vedem.

Sursa foto – arhivă personală

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Magda Magdi spune:

    Acasă e acolo unde sufletul tau își găsește liniștea. Multa sănătate atât ție cât si soțului.

    Apreciat de 2 persoane

    1. DucesaTm spune:

      Așa e 🙂 Îți mulțumesc mult!

      Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s