Copiii mei – între care este o diferență de doi ani și două zile 😊 – se înțeleg, în general, bine. Au mici conflicte, normale, dar se respectă unul pe celălalt, aspect scos în evidență de faptul că vorbesc în șoaptă atunci când unul dintrei ei doarme, nu își deranjează unul altuia jucăriile, se gândesc unul la celălalt atunci când primesc ceva și multe altele. Totuși, am avut, de-a lungul timpului, și perioade mai critice, în care s-au certat mai tare decât de obicei, ajungând la un nivel pe care nu-l puteam considera nici normal, nici de dorit. Ultima a fost chiar în urmă cu vreo două săptămâni.

De obicei, astfel de certuri, duse la extrem, apar în legătură cu atitudinea celor din jur, inclusiv a noastră, care nu e mereu cea mai potrivită, sau în legătură cu schimbări pe care nu le putem controla mereu. Spre exemplu, o perioadă dificilă am traversat pe vrema când Maria avea cam un an și opt luni și a învățat, dintr-o data, să facă o mulțime de lucruri care pur și simplu îl eclipsau cumva pe fratele ei. Mergea, de exemplu, pe trotinetă și oamenii se opreau pe stradă să o admire pentru că era, într-adevăr, tare drăguță. Fratele ei mai mare era însă total ignorant, deoarece nimănui nu i se părea wow că un băiețel de aproape patru ani știe să meargă cu trotineta. Trist a fost că și el a mers tot atunci pentru prima data cu trotineta, deci, cumva, și pentru el era o achiziție importantă.

Revenind la present, nu știu exact ce s-a întâmplat în urmă cu două săptămâni, dar presupun că, în încercarea de a fi convinși să facă diverse lucruri, au fost dați exemplu unul altuia și încurajați să intre într-un fel de competițe. Cert e că, așa cum spuneam, certurile dintre ei au atins apogeul, culminând cu lovituri și vorbe urate, în timp ce eu simțeam că situația mă depășește.

Totul până când mi-am amintit de un fel de joc pe care l-am mai jucat cu alte ocazii. Probabil știți că și cei mai aprigi dușmani devin aliați atunci când au de înfruntat un adversar comun. Era chiar și o poveste în felul acesta – sau un experiment, nu-mi amintesc exact – cu niște câini fioroși, care se luptau, dar deveneau dintr-o data aliați, în momentul în care în peisaj apărea un lup. Desigur că e forțată comparația – desi unii părinți de copiii mici care au avut certuri intense m-ar putea contrazice – dar m-a ajutat să îmi amintesc că scopul meu e să-I transform din adversari în aliați. Cum? Prin joacă, oferindu-le un adversar mult mai puternic, adică pe mine. De exemplu, când ei se certau și, în cearta lor făceau dezordine prin casă, începeam să mă supăr și să îi cert pe amândoi, indiferent care dintre ei inițiase cearta. Apoi, transformam totul într-o joacă, alergându-i prin casă. Bineînțeles că se lăsa cu țipete de bucurie și mult râs, mai ales când, în loc să reușesc să îi prind eu pe ei, mă prindeau ei pe mine și mă doborau la pământ. Și tot așa, în diverse momente, nu neapărat în cele în care se certau, profitam de orice oportunitate pentru a le arăta cum pot să facă echipă – fără să le spun însă direct asta, sub forma unor discursuri plictisitoare, sau lungi.

Pe lângă asta, mi-am amintit de o lecție importantă învățată din cartea Părinți liniștiți, Frați fericiți. Cum să creștem frați prieteni pe viață. Scria acolo să-i spunem fiecărui copil în parte că îl iubim cel mai mult și din dezvoltarea acestei idei am aflat și am înțeles că nu e nici posibil, nici de  dorit să ne iubim copiii la fel, pentru simplul fapt că ei sunt diferiți. Totuși, îl iubim pe fiecare cel mai mult. Acum, există o mulțime de teorii despre cum să explicăm copiilor că iubirea se multiplică și avem destulă pentru fiecare, dar aceea în care îi spunem unui copil că îl iubim la fel de mult ca pe celălalt nu o consider potrivită. Cea mai bună variantă și cea care a funcționat de minune la noi este aceea în care le-am spus că am o inimă plină cu iubire pentru fiecare dintre ei. Maria are inima ei cu care o iubesc cel mai mult, Tudor are inima lui, cu care îl iubesc cel mai mult și, după cum au concluzionat chiar ei, tati are inima lui și așa mai departe.

Toate acestea nu înseamnă că ei nu se mai ceartă, ci că am depășit și de data aceasta momentul critic, și balanța s-a înclinat sub greutatea momentelor bune și nu a celor mai puțin bune, iar acestea din urmă au (re)devenit mai puțin intense.

Ca regulă general valabilă, am început să îmi dau seama, din ce în ce mai mult, că, la fel ca în orice aspect ce ține de copii, autenticitatea e cea mai importantă. Nu cred că ar trebui să ne ferim din a îi arăta unuia dintre frați cât de tare îl iubim, din teamă că celălat ar putea deveni gelos. Din contră, ar trebui să fim naturali, ca atunci când suntem singuri cu el. Să nu uităm însă apoi, să ne amintim și să îi amintim și celuilalt copil/ celorlalți copii cât de tare îl iubim și pe el/ei. Să punem în funcțiune inima aceea care e doar a lui și să fim cu totul cu el. Apoi, cu siguranță și inimile pot să se îmbrățișeze.