4 zile de liniște cu doi copii mici/ De ce și cum să nu țipi la un copil

Fotografie de Daria Shevtsova pe Pexels.com

Încă îmi amintesc bine acel moment în care am țipat pentru prima dată la băiețelul meu. Era într-o vineri, pe la prânz. El avea nouă luni – doar nouă luni – și o zi perfect normală. Eu aveam o zi teribilă, poate cea mai teribilă din viața mea pentru că în ziua aceea soțul meu fusese la un consult neurologic. Acel consult care avea să ne schimbe viața total și în urma căruia primisem câteva informații, încă incomplete, dar suficient de alarmante. Totul părea că devine din ce în ce mai negru și nimic nu părea să iasă bine în ziua aceea. De fapt, n-a mai ieșit nimic bine mult timp după ce acea zi a trecut, dar asta e o altă poveste. Cert e că, după ce i-am dat o jucărie, mi-am pus copilul în fața televizorului pornit. Aveam de dat un telefon important și aveam nevoie de liniște. Simțeam că mă sufoc la propriu și nu mă vedeam capabilă să vorbesc liniștită cu copilul lângă mine.

Pentru că, în mod normal, băiețelul nu privea la tv, în acele puține dăți în care se afla în fața unui ecran rămânea hipnotizat și nu mai zicea nimic. În ziua aceea însă, din motive pe care pot doar să le bănuiesc, televizorul n-a mai avut acest efect asupra lui. Mă tot striga, fără oprire și, atunci, în loc să-l iau în brațe, am țipat. Am țipat și i-am spus, cu lacrimi în ochi, să mă lase în pace. Și i-am mai spus ceva ce încă nu sunt pregătită să scriu într-un articol. El m-a privit uimit, cu ochii lui mari și limpezi. Nu a plâns, nu cred că a înțeles prea bine ce se întâmpla, pentru că nu știa ce-i ăla țipăt. Eu am regretat instant, dar, din păcate, aceea a fost prima, nu și ultima dată când am ridicat tonul la el. Apoi, am făcut asta și cu surioara lui.

Știu că în viață e bine să existe un echilibru. Știu și că sunt o mamă bună pentru copiii mei. Că nu simt mereu asta, este, din nou, o altă poveste. Știu însă că suntem cu toții oameni și e normal să și greșim. Mai știu și că sunt oameni care cred că un copil se educă cu țipete și că altfel nu ai cum să te impui în fața lui. Eu nu cred în țipete și le consider pe toate greșeli. Greșeli care pot fi acceptate uneori și pot fi și iertate, dar tot greșeli. Încă din acea primă clipă am fost conștientă de faptul că vinovat de țipătul părintelui nu e niciodată copilul. Părintele are o stare proastă, e la capătul puterilor și se manifestă în consecință. Copilul nu e vinovat de faptul că părintele țipă și nici nu are nevoie de țipete. El aude foarte bine și dacă i se vorbește normal. Ba chiar aude mai bine, aș zice, după cum se va vedea mai jos. Plus că mereu există o alternativă, pe care nu o vedem din cauza furiei și a altor emoții care ne întunecă mintea.

Revenind la prezent, după cum am mai spus, zilele astea am fost bolnavă. O laringită urâtă mi-a făcut viața destul de grea și a venit la pachet cu interdicție la vorbit. De fapt,nu doar cu interdicție, ci și cu neputință, pentru că fiecare vorbă, chiar și rostită în șoaptă, durea teribil. M-am văzut astfel în situația de a petrece câteva zile împreună cu doi copii de trei și cinci ani în tăcere, fără niciun ajutor. Într-o singură zi m-am simțit atât de rău, încat a venit soțul meu mai devreme de la muncă. În rest, el a fost cu noi doar seara, când cei mici se pregătesc de somn, deci nu mai e mare lucru de făcut.

Recunosc că mi-a fost teamă. Aveam, în general o stare proastă, caracteristică, probabil, oamenilor bolnavi, dar îmi era teamă și de faptul că, dacă nu pot vorbi, nu mă voi putea înțelege cu ei. Sau, îmi mai era teamă de faptul că, afară fiind, ar putea să fie nevoie să vorbesc mai tare, să strig, să le atrag atenția asupra vreunui pericol, și nu voi putea. Asta vine din frica pe care o am de când s-a lovit tare fetița mică. Ca și cum vocea mea ar putea să împiedice o tragedie, atunci când unul dintre ei se îndepărtează de mine. Uneori cred că e posibil, dar de cele mai multe ori sunt sigură că nu.

Totuși, cu toate fricile, pentru că nu aveam de ales, am continuat să merg mai departe. Nu aveam vreo strategie în cap și eram prea obosită să îmi fac una. Am acționat cumva instinctiv și primul lucru pe care l-am făcut, în fiecare dimineață, a fost să le spun că sunt bolnavă, mă doare gâtul foarte tare, nu pot vorbi și am nevoie de ajutorul lor. Cum am făcut asta? I-am luat ușor de mână și i-am pus unul lângă altul, m-am așezat la nivelul lor și le-am vorbit, în șoaptă, privindu-i în ochi.

Un alt lucru pe care l-am făcut a fost să învăț să aștept. Când aveam nevoie ca unul dintre ei să facă ceva mă așezam, la fel, la nivelul lui, și îi spuneam, în șoaptă, ce doresc. O singură dată. Uneori, copilul reacționa imediat, alteori mai dura puțin pentru că, spre exemplu avea de terminat altceva. Mereu însă, amândoi făceau ce îi rugam. Înainte să am laringită, dacă nu reacționau imediat, repetam cerința, uneori pe un ton din ce în ce mai apăsat, până când reacționau cum doream. În urma acestei experiențe mi-am dat seama că timpul de așteptare a fost chiar mai mic în aceste dăți în care eu le-am spus o singură dată ce doresc. Morala e că atunci când le cerem ceva copiilor trebuie să ne asigurăm că au înțeles ce le cerem și putem face asta vorbind clar – nu tare, ci clar – și având contact vizual. Apoi, e bine să le respectăm dreptul de a termina activitatea în care sunt deja implicați chiar și – sau mai ales – dacă e vorba despre un joc important pentru ei

Același contact vizual a funcționat și în momentele mai critice, când au fost câteva conflicte între ei. Folosind cuvintele te rog, am reușit să manageriez cu succes toate conflictele mai aprinse, ca să le zic astfel.

O surpriză plăcută a acestei perioade de tăcere a fost să descopăr că pot foarte bine și ei, singuri, să managerieze multe dintre conflictele, sau problemele cu care se confruntă. Pentru că nu puteam vorbi și cântăream cu atenție fiecare cuvânt pe care doream să îl rostesc, am intervenit în mai puține situații. Așteptând, mi-am dat seama că, de fapt, nici nu era nevoie de intervenția mea. Înainte, când un copil îl deranja pe celălalt și eu eram în ală cameră, strigam de acolo să se oprească. Acum, până ajungeam eu fizic în cameră, ei deja găseau soluția. Desigur că asta nu e o treabă nouă. O cunoșteam bine la nivel teoretic, dar altfel e atunci când chiar se întâmplă. Pe scurt, e mai sănătos ca adultul să intervină cât mai puțin în interacțiunea dintre copii. Chiar și atunci când nu are laringită. 🙂

Nu în ultimul rând, așa cum spuneam și într-un alt articol, am observat, încă o dată, cât de repede se adaptează copiii la tot felul de situații. Spre exemplu, atunci când era gata masa, dar nu numai, băteam din palme și ei se uitau la mine, după care le făceam semn să vină și veneau. Ne-am înțeles mult prin semne și amândoi s-au descurcat foarte bine. Plus că asta ne-a oferit prilejul să discutăm acum, când mă simt mai bine, despre oamenii care nu pot vorbi în mod normal.

Momentul care ar fi putut să fie cel mai dificil l-am salvat trișând un pic. Este vorba despre povestea de la prânz. Seara le-a citit tatăl lor, dar la prânz a fost nevoie de o altă soluție și am ales să le pun pe youtube câte un filmuleț cu cărți citite de Prințesa Urbană. Le-a plăcut destul de mult, deși le-a fost greu să nu zăbovească mai mult pe pagini și au și întrerupt filmul de câteva ori pentru că, din instinct, doreau să atingă imaginile. Per total însă, a fost o soluție bună.

Concluzia ar fi nu doar că nu e bine să țipăm la copii, ci că, pur și simplu, nu e nevoie. Ei ne aud și ne înțeleg bine, chiar și când vorbim în șoaptă și chiar și când nu vorbim deloc. Dovezi sunt multe. Printre ele se numără acum și cele patru zile petrecute de noi în felul acesta, din care eu am învățat multe și în urma cărora mi-am propus să vorbesc mai puțin și mai clar cu copiii mei. Și să am mai multă răbdare. Cât despre țipete, e bine, cred, să fim mai indulgenți cu noi și să ne iertăm atunci când greșim, fără a uita să îi explicăm și copilului cum e cu furia și cu emoțiile, în general. Dacă știm, desigur. Dacă nu, niciodată nu e prea târziu pentru a învăța. 🙂

4 thoughts on “4 zile de liniște cu doi copii mici/ De ce și cum să nu țipi la un copil

  1. Asa este, ei ne aud. Doar ca uneori doar ne aud, nu ne și ascultă 😋
    Iar ca părinte eu cred ca fiecare din noi cândva a ajuns la capăt de puteri, având o zi proasta și probabil a reacționat altfel decât de obicei, dar asta pt ca suntem umani, nu pt ca nu ne iubim copii 🙂
    Răbdarea e cheia 😁. O zi frumoasă!

    Liked by 1 person

    1. Asa este 🙂 Mulțumesc, asemenea!

      Liked by 1 person

  2. Foarte bine spus, adevărat sută la sută. Felicitări!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close