Ghinion sau oportunitate?

Era o vorba – „Ce nu te omoară, te face mai puternic”. Tradusă în mai multe cuvinte, ar suna cam așa – Lucrurile/ Întâmplările mai puțin bune reprezintă o oportunitate pentru noi; una prin care putem să învățăm și să creștem ca oameni.

Ideea asta mi-a fost spusă de cineva în urmă cu câteva săptămâni, când am fost îndemnată să privesc viața și provocările ei cu curiozitate, mai degrabă decât cu tristețe sau furie. A fost nevoie să citesc două cărți ca să o înțeleg în profunzime și să-mi dau seama că am cochetat adesea cu ea, doar că nu neapărat conștient și nu la nivelul ideal.

În condițiile astea, momentul în care medicul ortoped mi-a recomandat repaus, a venit la fix. Pentru că acest cuvânt – repaus – aparent banal, pus în aceeași ecuație cu doi copii mici, nu prea dă un rezultat bun. Cum să fac eu să nu îmi folosesc o mână, în condițiile în care am copiii lângă mine?

Ei bine, după un prim moment nu chiar bun, dar destul de scurt, mi-am amintit de câteva lucruri:

– Mi-am amintit de perioada de după nașterea Mariei, când Tudor era mult mai mic (2 ani) și eu nu-l puteam ridica în brațe. Mi-am amintit cum, deși dura mai mult, reușeam să facem lucruri aparent imposibile, cum ar fi, spre exemplu, urcarea în pătuț sau în cadă. Pur și simplu îi puneam un scaun pe care se cățăra singur, uneori ținându-se de mâna mea pentru a își păstra echilibrul.

– Mi-am amintit de perioada în care am avut laringită și nu puteam vorbi. Ne-am descurcat, iarăși, minunat, și am și învățat multe din acea experiență.

– Mi-am amintit de faptul că, deși sunt încă mici și încă au mare nevoie de ajutorul meu, copiii mei sunt totuși și mari și independenți. Se răsfață adesea când, spre exemplu, cer în pat o gustare pe care ar putea să și-o ia singuri – dar cine nu face asta? – dar cheia e în fix faptul că pot să își ia singuri și, de fapt, pot face aproape orice lucru singuri, având nevoie doar de supraveghere pentru a fi în siguranță și nu de sprijin direct. Că nu-i ok ca un copil să își poarte de grija singur e altă treabă și are sens în alte situații. Ideea e că poate. În plus, e clar că e bine să avem încredere în copiii noștri.

Am realizat, astfel, că faptul de a prelua o parte din responsabilitățile adulților, pe o perioada scurtă și bine definită, poate reprezenta o minunată oportunitate de dezvoltare pentru copii (și nu doar pentru ei). Interesant e și faptul că ei au fost extrem de încântați, aproape imediat după imediat după ce le-am dat vestea. Mai întâi au pus multe întrebări și apoi au trecut direct la a își face planuri despre cum mă vor ajuta ei pe mine. Au avut și momente în care încercau să mă imite și să facă și ei lucruri cu o singură mână, dar și momente în care deja se gândeau la cum ar fi să se descurce singuri de tot (adică și fără tatăl lor care e cu noi seara și în weekend) și li se părea totul foarte amuzant. Și, da, au fost și câteva clipe mai puțin plăcute, dar doar la somn, sau, mai exact, atunci când citim înainte de somn și nu îi mai pot ține în brațe ca înainte. Am rezolvat cu un turn de perne și cu promisiunea că nu va mai dura mult, dar și cu mulți pupici. În special mâna mea a fost și este tare răsfățată și îngrijită, în așa fel încât uneori am senzația că uită că mai sunt și eu pe lângă ea. Așa o mângâie și vorbesc cu ea. 🙂

Încă nu s-a terminat perioada de repaus, dar a trecut suficient timp cât să pot trage câteva concluzii. În ton cu mesajul din prima carte cu Țup, despre care am scris aici, „imposibil e doar un cuvânt”. De fapt, aproape orice e posibil. Chiar și să folosești doar o mână în timp ce ai grijă de doi copii. Apoi, se confirmă încă o dată că cei mici se adaptează foarte repede și ușor la aproape orice, dacă adulții de lângă ei le prezintă situația într-un mod echilibrat. Și nu doar că se adaptează, învață și multe de aici. Cel mai important e să avem încredere în ei și în noi. Apoi, soluțiile apar de unde nici nu te gândești.

Desigur că cea mai importantă concluzie e fix cea de la început. E mult mai bine și util să privim provocările vieții ca pe oportunități. Faptul că le privim ca pe, spre exemplu, un ghinion, nu le face să nu se mai întâmple, ci doar ne împiedică pe noi să vedem valoarea lucrurilor pe care le putem învața din astfel de experiențe. Pentru că mereu învățăm câte ceva, mai profund (cum ar fi importanța încrederii și a perspectivei din care privim lucrurile) sau mai puțin profund, cum ar fi, în cazul de față, câteva noțiuni în plus despre anatomia omului 🙂

Sursa foto – Pexels.com

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s