Sa nu mai faci așa, copile!/ Despre furie

Astăzi, fetița mea de trei ani s-a suparat foarte tare. Atât de tare că, în criza ei de furie, a lovit puternic, de câteva ori, în ușa unui vecin. Norocul nostru că omul nu era acasă. Altfel, ieșea, probabil, un mare circ, pentru că nu e nici cel mai drăguț vecin, nici cel mai mare iubitor de copii.

E prima dată când face fetița așa? Nu. Deși nu e nici ceva foarte frecvent, s-a mai întâmplat și în alte dăți să se înfurie și să își verse furia pe obiecte nevinovate care, uneori, nu mai pot fi reparate. A rupt câteva cărți în felul acesta, dar și vreo două jucării. După ce trece criza, eu îi explic că nu e bine astfel și de ce nu e bine astfel, iar ea își cere scuze și promite că nu mai face. Până data viitoare.

Astăzi, în timp ce vorbeam despre ce s-a întâmplat, am realizat că am mai auzit părinți care se plâng de așa ceva. Nu neaparat de faptul că cel mic lovește obiecte, cât de situații în care cel mic face lucruri care nu sunt deloc în regulă, iar apoi, după ce părintele îi explică faptul că nu a fost ok, copilul își cere scuze și promite că nu mai face. Din nou, până data viitoare, deși pare că a înțeles bine de tot și, uneori, a suportat și consecințele faptelor lui. Cu mențiunea că prin consecințe nu înțelegem pedeapsă, ci fix rezultatul faptelor copilului. Spre exemplu, în cazul fetiței mele, ea a aruncat jucăria, iar jucăria s-a stricat și nu s-a mai putut juca cu ea.

Faptul că acest comportament se repetă m-a făcut să mă gândesc că greșesc undeva și, fix în timp ce îi vorbeam, am realizat că să îi explic cum și de ce e greșit sa procedeze astfel nu e suficient. E un început, dar nu e deloc suficient și voi spune mai jos de ce.

Furia unui copil e normală. La fel de normală ca furia unui adult. În același timp, furia e o emoție pe care nu avem cum să o eradicăm. Ne naștem cu ea, e în natura noastră să fim și furioși și, contrar așteptărilor, furia este și utilă. În filmul de care vorbeam în urmă cu câteva zile, se spune despre furie că ne ajută să ne apărăm punctul de vedere. Mai mult, aș spune eu, uneori, din furie se nasc lucruri uimitoare ( dar despre asta voi scrie cu altă ocazie). Prin urmare, nu Furia e problema, ci modul în care ne manifestăm atunci când suntem furioși. Noi, oamenii, trebuie să învățăm să ne exprimăm furia într-o manieră acceptată social.

Revenind la fetița cea mică, e clar pentru mine că ea înțelege bine de tot că nu e în regulă să strice obiectele din jurul ei, sau să deranjeze alți oameni. La fel de clar e și că îi pare sincer rău pentru ce a facut și atunci când spune că nu va mai face, chiar crede asta. Numai că, inevitabil, furia revine pentru că viața e presărată cu de toate și, de multe ori, se întâmplă lucruri care nu-s corecte și care o fac să apară. În acel moment, fetița nu stie ce să facă și se descarcă într-o manieră pe care aș numi-o primară și care este singura pe care o cunoaște. Din nefericire știm bine că sunt și prea mulți adulți care se comportă astfel.

Ce e de făcut? Oferirea unei alternative; găsirea unor metode prin care putem descărca furia într-un fel în care să nu îi rănim pe cei din jur, sau pe noi înșine, și nici să nu distrugem obiectele care se află lângă noi. Pe scurt, nu e suficient să-i spunem să nu mai facă. Este nevoie să îi arătăm și cum să facă altfel.

În concluzie, atunci când copilul are un comportament nedorit, e bine să îi explicăm, pe înțelesul lui, de ce nu e ok să se comporte astfel, dar să nu ne oprim aici, ci să îl ajutăm să găsească acel comportament care este ok. Cel mai bine putem face asta prin intermediul jocurilor de rol. În felul acesta, copilul reușește să și exerseze cumva tipul cel nou de comportament și să înceapă să îl asimileze.

Apoi, e bine să avem așteptări realiste și să nu visăm la o schimbare imediată. Copiii învață mult mai repede decât adulții, dar asta nu înseamnă că învață instant. În plus, ar fi bine ca totul să se desfășoare progresiv. Ar fi, spre exemplu, absurd, să îi cer fetiței mele ca data viitoare când se înfurie să își pună toată această emoție în cuvinte și, bineînțeles, să fie și cuvinte frumoase. Sa ne exprimăm emotiile prin cuvinte frumoase și asta să fie suficient reprezintă idealul. Un ideal care, de multe ori, nu e atins nici de către adulți. În concluzie, etapa următoare în cazul Mariei este să o ghidez să lovească/arunce cu obiecte moi și pufoase care nu se strică usor și nici nu pot răni dacă nimeresc din greșeală în capul cuiva.

Acestea fiind zise, ce am scris eu aici nu e ceva nou. Sigur au mai scris și alții și, culmea, nu e nou nici măcar pentru mine, deoarece fix aceeași metodă am folosit-o acum ceva timp cu băiețelul care mușca. Azi însă am redescoperit-o și am simțit să scriu despre ea.

Fotografie de Alexander Dummer pe Pexels.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close