Am spus, în repetate rânduri, că eu scriu, în primul rând, pentru că am nevoie să scriu. Asta nu înseamnă că nu mă bucur de fiecare cititor. Nici nu cred că ar fi posibil așa ceva, deși sunt mulți oameni care spun că ei scriu în primul rând pentru ei și nu îi interesează cine și cum îi citește. Eu nu pot fi și nici nu pot pretinde că sunt atât de nepăsătoare.

Totuși, deși sunt conștientă că există oameni care citesc ce scriu eu aici și mă străduiesc din plin să fiu cât pot de responsabilă, am învățat să fac și compromisuri. Dacă nu le făceam presupun că scriam în continuare doar pentru mine, în adevăratul sens al cuvântului, deci fără să public. Pe lângă compromisuri, când vine vorba de acest blog, mai sunt multe alte lucruri pe care NU le fac și care, poate, mi-ar aduce mai mulți cititori. Totuși, timpul pe care-l am abia îmi permite să scriu și public articole. Alte aspecte, cum ar fi să am grijă de blog la modul general, sau de fiecare articol în parte, nu beneficiază de atenția cuvenită. Prin urmare, nu sunt atentă la ce cuvinte folosesc în titlu, sau în articole, rareori adaug etichete la articole și câteodată aleg fotografia doar ca să nu las articolul fără poză, sau să amân publicarea. Partea de SEO îmi e – aproape – străină, deși, recunosc, am ieșit puțin din ignoranță atunci când am participat la SuperBlog. De la ieșirea din ignoranță și până la a pune în practică ce am învățat este, însă, cale lungă. Cu pagina de Facebook lucrurile stau și mai rău. Deși începusem frumos, ușor, ușor, n-am mai avut timp nici de ea. Îmi amintesc uneori și îmi propun o îngrijesc, dar reușesc doar perioade scurte de timp.

În condițiile acestea, este absolut uimitor pentru mine să observ că apar oameni noi care citesc ce scriu. Și mai uimitor este, însă, atunci când descopăr că am fost găsită de oameni în urma unei căutări pe Google. Apoi, când am văzut și care sunt cele trei cele mai citite articole ale mele – nu cele care au primit cele mai multe like-uri – am zis că e musai să scriu despre asta. Pentru că, întâmplător, sau nu, aceste trei articole îmi sunt și printre cele mai dragi și cele mai pline de încărcătură emoțională chiar dacă, la prima vedere, s-ar putea să nu se observe.

Primul articol, publicat chiar în perioada de debut a blogului, este Regim alimentar fără sare și a fost inspirat din ce am trăit împreună cu soțul meu care a ținut un astfel de regim. Faptul că oamenii au ajuns la acest articol în urma unei căutări pe Google mă bucură, dar mă și întristează, pentru că dacă au ajuns tocmai la mine, care sunt aproape necunoscută în mediul on-line, înseamnă că încă nu sunt suficiente informații pe partea aceasta și lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci. Îmi mai pare rău și că nu am apucat să public toate rețetele fără sare testate de mine; cele mai multe au fost înainte de a avea blog. Îmi propun, cu această ocazie, ca măcar să corectez și public pe cele scrise deja, care se odihnesc într-un folder, pe laptop. Sper să și reușesc.

Cel de-al doilea articol are legătură tot cu soțul meu și boala lui, dar faptul că se află în top mă surprinde. Recunosc că nu mă așteptam, dar cu siguranță mă bucură faptul că oamenii caută pe internet idei de cadouri pentru persoane internate în spital. E un pas mic, dar important.

Cel de-al treilea și ultimul articol îmi este și el foarte drag, mai ales că e lipsit de tristețea ce se ascunde în spatele celorlalte două. Cuprinde o poveste scrisă de mine, dar construită împreună cu Tudor, băiețelul meu, alături de părerea mea despre cum putem construi povești împreună cu copiii. La fel, pot doar să mă bucur de faptul că oamenii sunt preocupați de acest subiect, dar și pentru că le-a plăcut povestea noastră.

La final, îmi dau seama că dacă ar fi fost să fac eu un top al articolelor nu m-aș fi descurcat prea bine. Mi se pare greu să aleg. Îmi plac, însă, alegerile cititorilor mei și vă mulțumesc pe această cale. 🙂

În ceea ce privește calea prin care ajunge acest blog să aibă cititori, ea rămâne încă un mister, în cea mai mare parte, chiar dacă nu mai sunt chiar la început și, probabil, va mai rămâne astfel încă o bună perioadă de timp. Poate se vor mai schimba lucrurile atunci când vor mai crește copiii și voi avea mai mult timp pentru a descurca ațele și a îngriji blogul și pe alte planuri. Până atunci, dar și după aceea, eu îmi doresc, în primul rând, să scriu, iar dacă vreunul din articolele mele mai ajută și pe altcineva, nu doar pe mine – pentru mine scrisul e o adevărată terapie – deja lucrurile capătă un alt sens, mult mai puternic, iar sensul, după cum mai scriam cândva, e tare important. 🙂