Copiii ne pun adesea în situații complicate. Ne trezim că întrebăm în stânga și în dreapta, căutăm soluții pe internet, citim sute de pagini mai mult sau mai puțin complexe și tot nu găsim rezolvarea problemei. De fapt, de multe ori noi încă suntem în cautarea soluției, mult timp după ce problema a dispărut, fapt ce mă face să cred că nu ei ne pun în situații complicate, ci noi le complicăm pe aceste situații. Cam ca atunci când tratăm o viroză banală cu medicamente agresive, când, de fapt, ea s-ar fi putut rezolva mult mai simplu. Sau, cu alte cuvinte, nu vedem soluția din fața noastră pentru că o căutăm mult prea departe.

Una dintre cele mai complicate astfel de situații este atunci când copiilor le e frică. O spune o mamă care s-a confruntat preț de prea multe nopți, fix în mijlocul nopții, cu ore intregi de urlete care trezeau toți vecinii și copil de doi ani care nu reacționa la nimic din ce i se spunea/făcea. Cauza aparentă era banală și de neînțeles. Copilul se speriase de usa unui depozit. Cauza mai profundă era contextul în care se întâmpla toată treaba asta, motiv pentru care am învățat ca, ulterior, să nu mai caut neapărat o logică atunci când vorbim despre sperieturi. Copiilor le e teamă de tot felul de lucruri și aceste frici nu au, de cele mai multe ori, sens pentru adult, mai ales că adultul știe că anumite obiecte/ființe nu sunt periculoase, sau că ele nu există. Prin urmare, dacă vom cauta totuși ceva, e bine să căutam si înțelegem sensul din perspectiva copilului. Uneori însă e nevoie doar să acceptăm și să le fim alături.

Spre exemplu, acum vreo săptămână, fetița de trei ani a plans vreo 30 de minute, tot în mijlocul nopții, pentru că visase urât. Din fericire, a doua zi ne-a povestit ce a visat și asta a fost suficient, iar evenimentul nu s-a mai repetat. Totuși, de uitat nu-l vom uita pentru că n-ai cum să uiți momentul acela în care copilul îți povestește cu cea mai serioasă față din lume cum a visat delfini ciugulitori înfricoșători. Nu întrebați. Pentru că n-am nici cea mai vagă idee de unde și cum au aparut acești delfini.

Momentul cu delfinii avea să mă pregătească pentru unicornii de saptamana aceasta. De data aceasta Tudor (cinci ani) a fost cel care s-a trezit în miez de noapte, foarte supărat pentru că în cameră se afla un unicorn înfricoșător. Acum, contrar părerii cum că problemele-s mai mici atunci când sunt copiii mici, și mai mari cand copiii sunt mai mari și despre care aș putea scrie un articol întreg, eu tot cred că e mai ușor pe măsură ce cresc. Activitatea mea preferată după miezul nopții rămâne somnul, dar dacă aș avea doar două opțiuni aș alege să stau cu copilul mai mare care visează unicorni înfricoșători și care vorbește – prea mult, dar asta e altă poveste – decât să plimb în brațe pe cel de doi ani care plânge într-un mod care nu doar mă epuizează, dar mă face și pe mine să mă înfricoșez. Totuși, mai ușor nu înseamnă mereu mai simplu, din perapectiva unui adult, chiar și când totul e simplu. Pentru că pe copilul cel mare trebuie să îl convingi să adoarmă la loc; să găsești argumente valide pentru el și să distrugi în miez de noapte unicorni invizibili; să gândești, când ți se pare o provocare și să deschizi ochii. Dar eu sunt puternică și inteligentă, mi-am zis, convinsă fiind că unicornul acela n-are nicio șansă în fața mea.

Așadar, am decis împreună cu băiețelul să aplicăm cu unicornul metoda învățată din cartea Fantominus – o să scriu despre ea – pe principiul că dacă funcționează cu fantome, sigur funcționează și cu unicorni. Zis și făcut. Am rostit formula magică și după ce băiețelul mi-a confirmat că unicornul a dispărut ne-am pus în pat, convinsă fiind că vom dormi neintorși până dimineața. Liniștea însă nu a durat mult. Băiețelul s-a ridicat în fund și mi-a spus că da, unicornul nu mai e în cameră, dar a rămas în capul lui și tot il vede acolo și îi este foarte frică și nu poate dormi. Desigur. La asta nu mă gândisem, dar aveam să mă gândesc din plin în urmatoarele minute, sau ore, dacă e să mă exprim mai exact, care au trecut până a adormit într-un final. N-am găsit răspunsul și a doua zi de dimineață, în timp ce cu greu reușeam să îmi țin ochii deschiși și mă gândeam cu groază la faptul că urmeaza cel puțin 12 ore în care va trebui să rămân trează, l-am întrebat pe sotul meu – Cum scoți un unicorn multicolor din cap? Simplu, raspunde el. Îl iei din cap și îl pui pe o coală de hârtie. Adică îl desenezi. Mda… recunosc că nu mi-a trecut nicio clipă prin cap să ne apucăm de desenat la ora 2 noaptea și desigur că nu era nici cea mai fericită alegere. Totuși, dacă desenatul ăsta aduce o oră de somn în plus, eu zic că e bun. Plus că funcționează, deși povestea noastră e și mai complicată de atât, motiv pentru care mă opresc aici, pentru că riscul de a a scrie un roman despre unicorni multicolori e mare. Vă recomand totuși metoda, mai ales că aduce și revelații părinților deoarece pe foaie un unicorn multicolor arată total diferit de cum ne-am aștepta. Îmi pare rău doar că Maria e atât de mică, iar eu prea putin talentată la desen, motiv pentru care nu voi afla niciodată cum arată un delfin ciugulitor. Sunt sigură că ar fi fost foarte interesant.

La final, pot doar să îmi doresc – și să vă doresc – să văd cat mai des partea simplă a lucrurilor. Cele mai multe dintre problemele complicate ale copiilor au soluții care pentru noi sunt atât de banale, că nici nu ne gândim la ele. Atunci când înțelegem asta, ele încep să apară și le putem oferi copiilor chiar și luna de pe cer.