Crăciunul e despre bucurie, deci, aparent, n-aș avea niciun motiv să scriu despre asta acum. Suntem înconjurați de moarte, iar lumea e întoarsă cu susul în jos. Nimeni nu știe ce și cum va fi. Toți suferim într-un fel sau altul, chiar și cei care nu recunosc că suferă.

Crăciunul este și despre recunoștință, iar astăzi vă provoc să fiți recunoscători. Eu sunt. Sunt singură, în casă, cu soțul meu și cu cei doi copii, dar sunt înconjurată de foarte mulți oameni minunați, chiar dacă ei nu-s fizic lângă mine. Oameni care ne-au salvat și chiar dacă nu am de unde știi dacă suntem salvați de tot, tot le sunt foarte recunoscătoare.

Băiețelul meu e bolnav. E bolnav tare, dar cu ajutorul acestor oameni de care vă spuneam mai sus, noi suntem încă acasă, iar el pare a fi mai bine, chiar dacă totul se desfășoară cu pași mici. Sper să reușim, sper să fim bine toți, pentru că, din ce văd acum, în spital ajung doar urgențele majore; în spital ajung doar oamenii care sunt în pericol de moarte acum. Noi suntem acasă și suntem acasă pentru că am norocul să am o minunată prietenă care e medic. Nu e aproape, e tocmai în Spania și îmi e teamă pentru ea, dar, în același timp, e atât de aproape, cum nici nu vă puteți imagina și cum nu m-aș fi gândit vreodată că aș putea avea pe cineva alături. Apoi, mai am norocul să am un medic de familie deosebit. O doamnă doctor căreia îi pasă cu adevărat de noi și care ne-a fost alături atunci când s-a îmbolnăvit soțul meu și ne este alături și acum. Nu în ultimul rând, avem alături un pediatru excepțional. O doamnă doctor pe care e suficient să o auzi vorbind și deja te-ai însănătoșit pe jumătate. Foarte calmă și sigură pe ea, mereu reușește să pună în ordine chiar și cel mai mare haos și să vindece copii; mi-a fost alături în cele mai dificile momente pe care le-am trăit cu copiii mei și ne-a ajutat și acum.

Mai sunt, apoi, doamnele farmaciste, care, ieri de dimineață, nu mi-au dat doar medicamente, ci și o vorbă bună, împărtășindu-mi din propria lor experiență. Mai e și draga mea prietenă care îmi e alături de când aveam vreo 11 ani și care e aici, aproape, la doar vreo 15 minute de mers cu mașina, dar pe care nu o pot vedea, dar îi pot scrie. E sora mea, care se află la vreo trei sute de kilometri distanță, dar e alături noi cu gândul și sufletul și mai e și o altă doamnă minunată, care stă doar la câteva străzi de noi, dar cu care, iarăși, nu mă pot întâlni. Știu însă că se gândește la noi și ne iubește mult. Astfel că sunt recunoscătoare și, deși sunt tristă tare, cred că sunt și puțin fericită. Pentru că n-ai cum să nu fii fericit când ești înconjurat de atât de multă iubire. Și n-ai cum să nu fii fericit atunci când știi că partea cea mai mare din această iubire vine de la două suflete mici care-s acum, aici, cu mine în casă. Și de la tatăl lor, desigur – că iar se supără pe mine, dacă nu amintesc și de el :)- dar cel mai mult de la ei. Doi copii minunați despre care vreau să scriu două articole minunate. Doi copii frumoși și puternici. Incredibil de puternici. Un băiețel care duce boala ca un adevărat erou și o fetiță care azi mi-a fost cel mai puternic ajutor, deși micuța e cam neglijată de vreo două zile și are doar trei ani. Atât de mici sunt amândoi, dar atât de puternici…

Deci sunt și fericită, chiar dacă știu că e greu de crezut, pentru că sunt convinsă că articolul acesta pare tare trist. Dar sunt, și cam așa am fost și serile trecute când, în loc să scriu, am ales doar să stau liniștită, alături de băiețel. Scrisul mă ajută să mă descarc, dar n-am mai simțit nevoia asta. Am simțit doar să stau lângă băiețelul meu și mi-a fost bine așa.

Acum, nu știu cum va fi mâine, dar am zis să profit de acest moment și să scriu azi, pe 23, acest articol. Bine, în primă fază am crezut că suntem în 24, dar apoi m-am gândit că nu e problemă dacă îl scriu cu o zi mai devreme. Mai ales că avem și zăpadă. Apoi, aveți timp să vă pregătiți pentru că, după ce v-am provocat să fiți recunoscători, vă provoc să găsiți și iubirea din jurul vostru, dar și acel strop de fericire. Apoi, vă provoc să aduceți mirosul de Crăciun în casa voastră. Cum? Faceți turtă dulce! 🙂 Eu nu voi face maine. Băiețelul e la regim. Dar voi face când se face bine. Avantajul atunci când sunt copiii mici e că poți amâna Crăciunul, sau alte sărbători, reale, sau imaginare. 🙂

Apoi, dacă aveți resurse și energie v-aș ruga să vă gândiți că cei care sufereau acum o lună, acum suferă și mai tare. Să le fiți alături, dacă puteți. E un moment dificil în care atenția tuturor este îndreptată, pe bună dreptate, spre Coronavirus, dar asta nu oprește răul care era deja. Din contră, s-ar putea să îl agraveze. Sunt destul de convinsă că sunt mulți care profită de tragedia asta și nu într-un sens bun. Deci, dacă puteți, amintiți-le celor singuri că nu sunt singuri. Puterea unui apel telefonic, sau a unui mesaj, e mult mai mare astăzi, decât era acum o lună. Profitați de asta.

La final, vă doresc un Crăciun fericit în luna martie. Sunt sigură că se poate. Se poate și să sărbătorim Crăciunul în martie și se poate și să îl sărbătorim când în lume e pandemie. Poate ar fi bine și să ne punem câte o dorință.

Cât despre turta dulce, rețeta mea preferată e aceasta. E un pic mai complicată, dar merită tot efortul.

Găsiți aici, aici și aici celelalte articole din această serie. Articole prin care mi-am propus să sărbătoresc Crăciunul în fiecare lună și să îmi reamintesc mie și celor care mă citesc să fim mai buni. Să fim mai buni astăzi. Să nu așteptăm Crăciunul. 🙂