La câteva luni după ce s-a născut fetița mea, am mers la cumpărături într-un anumit Mega Image, preferatul meu dintre toate. Îmi plăcea pentru că era mult mai puțin aglomerat și mult mai spațios, prin comparație cu altele, dar și amenajat diferit și cu produse mai multe și diverse. Dar îmi plăcea și pentru că era unul dintre puținele locuri în care făceam și altceva; acolo nu mai eram doar mamă.

Încă îmi amintesc acea zi, după o perioadă epuizantă în care nu ieșisem aproape deloc din cartier. Știu că i-am spus soțului meu, în lift, glumind și privind spre copii cu subînțeles, că o să-mi fac de cap, unde asta însemna să mă și plimb puțin prin magazin, să mă relaxez cumva și să cumpăr și lucruri de care n-aveam neapărat nevoie, timp în care el avea să țină copiii liniștiți. Îmi amintesc acea zi și pentru că, atunci când am terminat cumpărăturile, după ce am coborât cu același lift, o voce din spatele meu m-a întrebat dacă mi-am făcut de cap. M-am întors, uimită, și am constatat că era o angajată care, atunci când urcasem, auzise discuția noastră. Am zâmbit? am spus da și am adăugat că n-am mai intrat într-un magazin mare de câteva luni. A zâmbit și ea și mi-a spus că știe cum e cu copii așa mici, iar eu chiar am simțit că știe. M-am reîntâlnit apoi cu copiii și soțul meu și am plecat veseli spre casă.

Tot la Mega am găsit și o anumită ciocolată despre care credeam că nici nu mai există. Mi-am amintit de ea într-o zi și mi s-a făcut dor de acel gust despre care credeam că e cel mai bun. I-am povestit prietenei mele despre asta, iar ea mi-a zis că încă mai există și o pot găsi la Mega. Am găsit-o și mi-am cumpărat vreo trei. M-am ascuns de copii ca să savurez cel mai minunat lucru din lume în liniște și fără să-l împart, desigur. Multe emoții mi-au invadat trupul în acel moment, dar, peste toate, s-a ridicat dezamăgirea. Ciocolata nu era deloc atât de bună cum îmi aminteam eu. Sau cum îmi imaginasem. Sau poate că nu de gustul ei îmi era dor.

Nu în ultimul rând, tot la Mega m-am întors weekend-ul trecut, după, din nou, o pauză de câteva luni. Mai exact, la acel Mega, pentru că la cel din cartier mai fusesem de câteva ori, dar la cel mare, nu. Întâi pentru că se află la mai mult de un kilometru distanță de casă și apoi pentru că eu am continuat să fac cea mai mare parte din cumpărături online, chiar și după ce n-a mai fost nevoie să completez o declarație ca să ies afară. Dar weekend-ul trecut nu m-am organizat bine și, după ce ne-am plimbat cu bicicletele prin pădure, am oprit la Mega și am intrat eu. Cu emoții mai mari ca niciodată, pentru că îmi era dor. Mă leagă și ne leagă multe de acel magazin. Acolo ne făceam cumpărăturile în mod uzual, iar copiii îl cunoșteau perfect. Aveam un adevărat ritual, mergeam dimineața când nu era aglomerat și, uneori, mergeau doar soțul și copiii și se descurcau perfect. Veneau veseli acasă, încărcați de bunătăți și fără să fie agitați, cum se întâmpla când mergeam prin ale magazine, sau în mall. Era locul acela în care făceam cumpărăturile cu drag și în liniște, de care îmi fusese teribil de dor și în care abia așteptam să mă întorc.

Am intrat singură și-a fost ciudat. Mi-am amintit repede că soțul și copiii mă așteaptă în mașină și-am început să mă mișc mai rapid, dar, în același timp, greu. Am luat ce am avut nevoie și încă ceva în plus și am ieșit de acolo obosită, dezamăgită și cu senzația că mă sufoc. Nu bag mâna în foc că n-a fost de la mască, dar în general n-am probleme atunci când trebuie să o port. Cu siguranță a avut și ea rolul ei, la fel ca toți ceilalți factori, dar tot ce am simțit mi-a amintit mai degrabă de aceeași dezamăgire pe care am gustat-o atunci când am mușcat din ciocolata pe care o credeam a fi cea mai bună din lume. Mi-a venit în minte faptul că nu ciocolata era problema. Ea nu se schimbase, ci rămăsese la fel. Eu eram cea care mă schimbasem. Pe același principiu, nici magazinul preferat nu s-a schimbat. Da, oamenii poartă mască acum, dar, în rest, totul e la fel. Eu sunt cea care nu mai e la fel.

M-am mai gândit că toate astea nu înseamnă că nu-i adevărat că la un moment dat am mâncat cea mai bună ciocolată din lume. Ea chiar a fost așa și nimic nu schimbă asta. Lucrurile se schimbă atunci când guști din ceva și mai bun, dar nu se schimbă trecutul și bucuria pe care ai simțit-o cândva. La fel și cu magazinul în care mă bucuram de o binemeritată pauză de copii și de tot. El a fost și rămâne special, dar parcă prefer pădurea acum. Am spus de la început că nu mă deranja să-mi fac cumpărăturile online și că făceam asta și înainte de pandemie, păstrând un echilibru. Totuși, deși spuneam asta, tânjeam după o sesiune de cumpărături. Dar poate că nu de cumpărături îmi era cu adevărat dor, ci de acel ceva care a fost înainte și care nu mai e. Dorul de trecut umbrește uneori frumusețea prezentului. Adevărul e că, în mod paradoxal, pandemia asta mi-a adus mai mult timp cu copiii și soțul meu în parc, în pădure, în aer liber. În mod paradoxal pentru că acum, deși per total petrecem mai puțin timp afară, ieșim mai des împreună. Înainte făceam asta mai mult separat; înainte o parte din acest timp îl petreceam la cumpărături. Cumpărături care n-au mai fost la fel de relaxante acum fără ca asta, desigur, să schimbe ce a fost înainte. Acest Mega a fost și rămâne magazinul meu preferat, dar parcă mai degrabă prefer să-mi petrec timpul acela alături de copiii și soțul meu la plimbare, afară. Presupun că are legătură și cu faptul că-s copiii mai independenți acum, că altfel nu-mi explic cum, deși am atins apogeul în ceea ce privește timpul petrecut împreună, tot cu ei, afară, aș fi preferat să fiu, decât singură, la cumpărături. Presupun că are legătură cu multe, dar nu vreau să lungesc și mai mult acest articol.

Care-i legătura între povestea mea simplă și, în același timp, complicată și Crăciun? Nu e mare. Așa cum spuneam și data trecută, îmi pare că, în fiecare lună, mă îndepărtez de modul în care am început această serie de articole. Totuși, există o legătură. Pentru că în fiecare din articolele trecute am spus să fim mai buni astăzi și să nu așteptăm Crăciunul. Acum zic să fim mai buni și mai fericiți astăzi și să nu așteptăm. Să nu așteptăm să vină mâine. Se privim în jurul nostru și să vedem și să ne bucurăm de ce e bun în acest prezent. Mai mult, să fim mai buni și să zâmbim astăzi și să nu așteptăm trecutul. Să nu așteptăm ziua de ieri și să nu tânjim după ea. Dorul de trecut poate umbri frumusețea prezentului și, până la urmă, s-ar putea să ne dăm seama că gustul de altădată nu mai e la fel de bun pentru noi. El e neschimbat și neschimbat e și ce am simțit cândva, dar noi nu mai suntem la fel. Să îmbrățișăm prezentul și să ne bucurăm de el, zic. Are multe de oferit, dacă dorim să primim.

La final, desigur, nu pot să nu vă doresc Crăciun fericit!, cu mențiunea că traducerea e Prezent fericit!, deși nu sună chiar așa de bine.

Notă! Dacă nu cunoașteți povestea de la care a pornit această serie de articole, îl puteți citi aici pe primul dintre ele.