Cred mult în faptul că nu e deloc sănătos să ne ascundem emoțiile. Nu doar că nu ne vom simți confortabil cu ele închise înăuntrul nostru, dar nici n-avem atât de mult loc. Inevitabil, mai devreme sau mai târziu, ele vor da pe dinafară și de obicei asta se întâmplă într-un fel care-i rănește pe ceilalți. Totuși, dacă îți vine să urlii în mijlocul străzii, eventual și pe trecerea de pietoni, nu cred că e ok. Nu e în regulă să reprimăm ceea ce simțim, dar nici să izbucnim fix atunci când ne vine. Un adult sănătos și echilibrat va putea, cred, să își elibereze emoțiile într-un cadru potrivit și sigur, fără să îi rănească pe cei din jur. Asta nu înseamnă că toți adulții fac asta, dar nu despre ei vreau să vorbesc, ci despre copii. În cazul unui copil e mult mai probabil ca acesta să facă o criză de plâns sau de furie fix pe trecerea de pietoni, sau în orice alt loc nepotrivit, iar asta nu doar că nu e ok, poate fi și periculos. Desigur că părintele perfect va reuși să managerieze cu succes orice criză a copilului, în orice loc și moment, dar nici despre părinți perfecți nu îmi propun să scriu în acest articol. Eu nu sunt unul dintre ei.

Adevărul e că mie mi-a fost mereu greu să manageriez crizele copiilor atunci când nu eram acasă. În general am reușit să le evit, iar atunci când nu mi-a ieșit, am reușit, uneori, să mă comport ok, dar treaba asta mă epuiza. De când cu pandemia îmi e și mai greu pentru că nu mai sunt la fel de relaxată afară și mi-am propus, mai mult ca niciodată, să evit orice moment urât. Doar că cei mici nu sunt roboți și e cam dificil, ba chiar mai dificil ca înainte, având în vedere că simt starea mea și asta favorizează apariția crizelor care sunt dificil de gestionat. Plus că oricine mai are, câteodată, o zi proastă.

Cam așa a fost ieri, la noi. Am ieșit afară să ne jucăm cu mingea în parcul de lângă bloc, dar acolo erau oameni care tundeau iarba. Am mers în altă parte, unde știam o poieniță, dar acolo era prea mult soare și tot acolo a aparut și primul moment dificil. Pe fetița mică o deranja tare soarele și voia să plece. Nici băiețelului nu-i plăcea, dar el dorea să se joace și așa. Până la urmă, joaca noastră cu mingea s-a transformat într-o căutare fără succes a unui loc potrivit. N-ar fi fost așa mare problemă. Noi mai ieșim și la astfel de plimbări, dar ieri planul nostru era să ne jucăm cu mingea pentru prima dată după mult timp. Era cam greu să nu simțim nimic atunci când nu am reușit. Am plecat spre casă, dar copiii erau din ce în ce mai puțin cooperanți și, cum ar veni, se anunța o adevărată furtună, sau chiar un uragan, având în vedere că nici eu nu eram prea bine și nu mă simțeam suficient de puternică să duc asta atunci.

Atunci când Tudor a spus cu voce tare că e furios, iar eu l-am rugat să aștepte până acasă și nu mi-a plăcut deloc cum au sunat aceste cuvinte, mi-a venit o idee. Să dezvolt puțin treaba asta, dar într-un fel mai ok. După ce le-am spus că ar fi foarte greu pentru mine dacă ei doi s-ar supăra tare în acel moment, le-am propus să găsim împreună o soluție pentru a ajuta furia să aștepte. Putem să o trimitem pe o plajă însorită, să-i construim o căsuță frumoasă în care să se relaxeze, sau chiar o cușcă, dacă nu se poate altfel, deși, poate, nu sună chiar frumos. Tudor a ales varianta cu cușca și o parte din drum am discutat despre materialele din care am putea construi o astfel de cușcă. Eu, inspirată de filmul Întors pe dos , i-am propus o cușcă din baloane. El a preferat să lucreze cu ceva mai dur, motivând că furia lui este foarte puternică. Maria a ales să își pună furia într-un copac, sus de tot și să o recuperăm pe geam. De fapt, în această recuperare e cheia. Pentru că ideea nu era să îi învăț cum să ascundă furia, ci cum să amâne puțin descărcarea ei, cu promisiunea că acasă vom discuta în detaliu despre ce ne-a supărat, vom plânge, sau vom lovi perne, dacă e necesar. Pentru că nu-i nimic atât de înspăimântător dacă ești atât de furios încât îți dorești să lovești ceva. Contează, însă, ce și unde lovești. Și, în povestea mea, contează să ne ținem promisiunea și, atunci când ajungem într-un mediu sigur, să nu uităm să discutăm despre ce s-a întâmplat, chiar și dacă spiritele s-au mai liniștit.

În cazul nostru, a funcționat aproape perfect. Băiețelul s-a concentrat foarte tare pe a găsi cușca potrivită pentru furie și drumul spre casă a fost chiar ok. Fetița mică a reușit și ea să reziste, până am ajuns în fața ușii. Acolo a izbucnit uraganul ce se anunțase înainte. Aș fi preferat să reziste până intrăm, ne dezechipăm și ne spălăm pe mâini, dar tot a fost bine. Pe stradă ar fi fost mult mai dificil.

Acum, nu știu exact cât de ideală e metoda asta și cât de bine funcționează în general. Mie mi s-a părut ok și am simțit nevoia să scriu despre ea. Pentru că oricât de tare am visa la o lume plină de părinți perfecți, cred că fiecare părinte are cel puțin un loc în care nu se simte confortabil dacă fix acolo și atunci are copilul o criză de plâns sau de furie. Și e în regulă să fie astfel pentru că acceptarea și înțelegerea emoțiilor nu cred că înseamnă să nu ne intereseze unde și cum le exprimăm, sau să fim zen în orice situație. Astfel că, poate, nu-i rău, fie că suntem copii sau adulți, să trimitem puțin furia într-o vacanță relaxantă, sau, după caz, să o închidem într-o cușcă. Dar doar până ajungem într-un loc potrivit, în care putem să ne confruntăm cu ea în siguranță.

Fotografie de Asad Photo Maldives pe Pexels.com