În urmă cu vreo doi ani, într-o zi de iarnă, mă aflam într-un taxi împreună cu băiețelul meu și vorbeam despre zăpadă. Ninsese noaptea și aproape totul în jurul nostru era acoperit cu un strat generos și alb de nea. Băiețelul era încântat și, printre altele, abia aștepta să iasă afară și să deszăpezească mașina alături de tatăl lui. Pornind de aici i-am povestit și despre cum e important să deszăpezim și trotuarul, dar și despre faptul că ceilalți vecini vor face și ei la fel. Auzindu-mă, taximetristul mi-a spus să nu mai mint copilul pentru că da, intră în obligațiile oamenilor deszăpezirea asta, dar nimeni nu face asta. M-a iritat intervenția lui, în primul rând pentru că a întrerupt o discuție frumoasă și, apoi, pentru că m-a acuzat că mint și a făcut asta în fața copilului. Cu foarte mici excepții și alea neapărat necesare, eu le spun mereu adevărul copiilor. I-am răspuns omului simplu că nu-l mint deloc pentru că în cartierul și, mai ales, în blocul nostru, oamenii ies la deszăpezit. Cu toate astea, înțelegeam ce spune el, doar că nu vedeam rostul unei astfel de discuții cu și în fața unui copil de vreo patru ani.

Acum, nu vă imaginați că toți oamenii din blocul nostru au un comportament exemplar sau locuiesc eu în vreun cartier de pe altă lume. Deși fix asta am simțit atunci când am pășit pentru prima dată în această zonă a Bucureștiului, adevărul e că și aici sunt oameni de lângă care ai prefera să fugi. În ceea ce-i privește pe vecini, sunt puțini cei care ies afară la deszăpezit, dar mulți sunt și bătrâni. Totuși, chiar și doar unul dacă ieșea, pentru mine era suficient ca să-l prezint ca exemplu bun în fața copilului meu. Nu în ultimul rând, pentru că discuția se dorea a fi una frumoasă, dar și pentru că obiectivul meu era să sădesc în mintea copilului niște idei bune care să facă să crească comportamente la fel de bune, pentru mine n-ar fi contat prea tare nici dacă nu ieșea niciun vecin. Obiectivul meu era să ieșim noi și să îi insuflăm și copilului dorința de a face asta.

Nu, nu cred în ignorarea lucrurilor mai puțin plăcute. Ba chiar le văd într-un mod prea evident. Mă străduiesc însă să le văd și pe cele bune și dacă, cu adevărat, nimic nu e nimic bun, încerc să-mi dau seama ce-aș putea face eu. Spre exemplu, m-am plâns în trecut de gunoaie și încă o fac, dar, în timp ce fac asta, le și strâng. Pentru că lamentările nu schimbă nimic, dar faptele da.

În prezent, mai mult ca niciodată, sunt nemulțumită de tot. De modul în care se gestionează situația asta urâtă în țara noastră și de toate celelalte care erau și înainte și dintre care unele ies și mai mult în evidență, în timp ce altele sunt și mai bine ascunse sub preș. Nu-mi place și numai de sărbătoare nu-mi pare atmosfera asta, dar aleg să sărbătoresc Ziua României. Fac asta pentru că, așa cum spuneam și în trecut, nu-mi place să ratez niciun prilej de a sărbători ceva alături de copii, mai ales că acum avem și mai mare nevoie de activități frumoase. Apoi, aleg să sărbătoresc pentru că eu cred că nu-i deloc ok să îi învățăm pe copiii noștri să-și disprețuiască țara, mai ales că ea, singură, n-are nicio vină și-apoi pentru că și ei fac parte din ea și nu cred că-i ok să ne disprețuim pe noi înșine. Nu în ultimul rând, fac asta pentru toți oamenii frumoși și buni pe care îi cunosc. Și ei fac parte din România și cum niciodată n-am suportat generalizările, cred că nici față de ei nu e corect.

Aleg să sărbătoresc, dar, anul ăsta, aleg să o fac altfel. Cumva îmi pare că ne concentrăm prea mult pe partea istorică – și, în același timp, prea puțin, dar asta e o altă discuție – și uităm că, de fapt, pe 1 decembrie sărbătorim două lucruri. Da, sărbătorim Unirea Transilvaniei și a celorlalte provincii cu România și formarea României Mari, dar sărbătorim și Ziua Națională a României. Sunt două lucruri distincte iar acesta din urmă putea fi în oricare altă zi și nu neapărat pe 1 Decembrie. Sunt și discuții aprinse pe tema asta, dar nu în acea zonă vreau să merg eu, ci doresc doar să punctez faptul că ziua unei țări e o zi aleasă și cu ocazia ei nu trebuie să ne concentrăm doar pe evenimentul care s-a întâmplat în trecut în acea zi, ci, pur și simplu, să sărbătorim țara cu tot ceea ce reprezintă ea. La fel cum de ziua de naștere a unui om nu ne concentrăm doar pe momentul în care s-a născut, așa și cu ocazia zilei unei țări.

Desigur că aceasta e doar o perspectivă, dar e una care mie mi-a dat ideea de a încerca să văd ce-i bun în acest moment în România. Să găsesc, în toată nebunia asta, puterea de a vedea (pentru că de existat, sigur există) oamenii buni și lucrurile bune și pe ei să-i sărbătoresc pe 1 Decembrie. Nu mă refer aici doar la oameni cunoscuți, ci și la – sau mai ales la – toți acei oameni normali, că mine și că voi, care fac lucruri normale. Aici intra și vecinii care deszăpezesc trotuarele, dar și, de exemplu, copiii mei pentru că și ei sunt o parte din țara asta. Indiferent de cât de mulți sau puțini sunt, aleg să-i văd pe ei în acest an, de Ziua României. Pentru că, în acest an, am nevoie mai mult ca niciodată să mă simt mai bine un pic în locul în care mă aflu.

Vă provoc și pe voi să faceți asta. Scrieți pe blogul vostru sau, pur și simplu, pe o foaie de hârtie, câteva motive pentru care iubiți România. Alungați gândurile urâte care va vin în minte. Alegeți să vedeți partea plină a paharului chiar și dacă e mai puțin de jumătate. Eu am scris deja. Poate o să și public dacă timpul îmi permite. Poate nu. Cel mai important e, însă, ca fiecare să își scrie povestea lui și lista lui. Combinați treaba asta cu o zi frumoasă petrecută în familie. Gătiți ceva bun – musai și un tort – și petreceți timp frumos alături de cei pe care îi iubiți pentru că pe 1 Decembrie e și ziua fiecăruia dintre noi și da, știu că sună forțat, dar s-ar putea să fiți surprinși în mod plăcut de rezulatatul unui asemenea exercițiu. 🙂

Fotografie de ROMAN ODINTSOV pe Pexels.com