Cum pregătim copiii pentru analize sau vaccin

Acesta este un articol care apare în urma unei revelații importante. Ma simt de parcă am descoperit una dintre marile minuni ale lumii. Aproape că îmi vine să scriu fraze de genul “această metodă nu va da greș niciodată și vă va schimba viața”. Ma gândesc, totuși, că n-ar suna prea credibil și n-ați mai citi articolul, astfel că mă abțin și va invit să citiți despre cum cred eu că putem pregăti copiii pentru investigațiile medicale și nu doar pentru ele.

Fotografie de Amina Filkins pe Pexels.com

Mai întâi trebuie să clarificăm care sunt obiectivele noastre. Dacă obiectivul e să nu plângă copilul, atunci s-ar putea să avem o problemă. Să ne dorim să nu plângă înseamnă, practic, să ne dorim să își înăbușească emotiile, lucru care nu-i ok. Pentru un copil e greu de dus o așa experiență, iar dacă e încă mic și nu poate pune toate emoțiile în cuvinte, va avea nevoie să se descarce prin plâns. E normal să plângă, e sănătos să plângă și e ok să plângă. Atunci, care sunt obiectivele? Pentru mine, sunt trei:

Să fie copilul sănătos – primul și cel mai important, desigur, pentru că, până la urmă, rolul medicului este să își ajute pacienții să se însănătoșească sau să rămână sănătoși. Acesta e motivul pentru care mergem cu copilul la medic, indiferent că e sau nu bolnav, și e normal ca sănătatea copilului să fie cel mai important obiectiv.

Copilul să nu fie traumatizat de experiență, sau, cu aĺte cuvinte, să rămână sănătos și din punct de vedere psihic.

nu opună rezistență, în strânsă legătură cu al doilea obiectiv, deoarece un copil ținut cu forța la, să zicem, vaccin, are din start parte de o experiență foarte urâtă, ca, de altfel, orice om ținut cu forța, în orice împrejurări.

Cum îndeplinim aceste obiective? Păi, primul și cel mai important lucru pe care îl putem face este să îi asigurăm copilului accesul la educație medicală de calitate și să încurajăm crearea unei relații bune cu medicii. Doar așa putem obține cu adevărat efecte bune și pe termen lung. Să începem să pregătim copilul atunci când e deja bolnav sau doar în ziua de dinaintea consultației nu e suficient. Eforturile noastre de pe ultima sută de metri pot sau nu să funcționeze, dar, cel mai probabil, nu vor funcționa la modul ideal. În același timp, ne putem lovi de o urgență medicală, caz în care nu prea avem cum pregăti copilul înainte. De aceea ar trebui, din punctul meu de vedere, să începem să facem asta încă din clipa în care s-a născut. Asta nu înseamnă că dacă nu am procedat așa și suntem fix pe ultima sută de metri nu mai funcționează nimic, ci că ideal ar fi să începem mai devreme. Altfel, aproape tot ce am scris mai jos poate fi pus în practică și cu puțin timp înainte. Prin urmare, din punctul meu de vedere, e nevoie să :

Mergem la consult de rutină și să efectuăm investigații de rutină. Un copil bolnav va coopera altfel dacă va fi consultat de un medic pe care deja îl cunoaște, sau dacă este deja obișnuit cu modul în care decurge un consult. Boala face parte din viață și, mai devreme sau mai târziu, toți ajungem într-un cabinet medical pentru că suntem bolnavi. Ideal e ca un copil să nu facă cunoștință cu medicul atunci când e deja bolnav, ci înainte, pentru a avea ocazia să se imprietenescă cu acesta. De cele mai multe ori, medicul face aceleași lucruri și când copilul e bolnav și când vizita e de rutină. Dacă cel mic știe deja cum decurg lucrurile și că obiectivul medicului e să îl ajute, se reduce considerabil stresul. Dacă îl cunoaște deja pe medic, e și mai bine. Din start, singura sau cea mai mare problemă a lui problemă rămâne boala în sine, alături de neplăcerile provocate de ea. Nu se mai confruntă cu lucruri noi pe care nu le înțelege și de care îi e frică. Stie deja la ce să se aștepte în cabinet și înțelege că medicul e acolo ca să îl ajute.

– Pe același principiu, îl învățăm pe copil despre importanța prevenției, despre importanța unei alimentații echilibrate, dar și despre un stil de viață echilibrat și despre cum un consult sau niste investigații de rutină, care pot fi, uneori, neplăcute, ne salvează de afecțiuni mult mai grave. Cel mai bun exemplu îmi pare cel cu afecțiunile dentare. Din pacate, băiețelul meu a simțit asta pe propria piele. Aveam programat un consult de rutină la cabinetul stomatologic, dar acesta a fost anulat datorită faptului că au fost cabinetele închise, în primăvară. Am ajuns până la urmă, la mai bine de jumătate de an, cu dureri. El a înțeles foarte bine atunci că dacă am fi reușit să mergem din timp, nu s-ar fi ajuns la durere.

Îl învățăm pe copil despre corpul lui și despre cum funcționează corpul lui. Ei sunt foarte receptivi la genul acesta de informație și foarte curioși. E interesant pentru ei nu doar să știe că nasul se numește nas, ci și la ce folosește nasul. Să-i explicăm atunci când e sănătos că e important să avem nasul curat pentru a respira bine, poate ajuta enorm atunci când e răcit și e nevoie să curățăm nasul. Din nou, e mult mai greu să explici și să convingi un copil să accepte diverse lucruri atunci când e deja bolnav. Să ne imaginăm că n-avem nevoie de asta e o iluzie. Toți copiii răcesc și toți copiii au nevoie, la un moment sau altul, de curățarea nasului. Această experiență poate fi un coșmar pentru părinte și copil sau poate fi fix așa cum e – puțin neplăcută, dar normală.

Să îi prezentăm medicii într-o lumină favorabilă. Îi spunem că medicii sunt acolo ca să ne ajute. Dacă avem propriile traume din spitale, e bine să încercăm să le rezolvăm pentru că e dificil să convingi un copil să creadă în ceva în care tu nu crezi. Să speriem copilul cu injecții sau cu personalul medical e calea sigură spre lipsa de cooperare a copilului, spre nașterea unor traume și, până la urmă, spre o mulțime de probleme de sanatate și nu doar în copilărie. Un adult care nu are încredere în medici și căruia îi e frică de medic va ajunge în cabinet când e deja prea târziu sau, în orice caz, când lucrurile sunt mai complicate. Copilul care înțelege rolul medicului, în strânsă legătură cu rolul pe care îl joacă el însuși în calitate de actor în actul medical, va coopera. Problema e că o astfel de lecție poate fi predată dar nu poate fi și însușită suficient de bine cu o zi înainte de consult. E important să le vorbim despre asta cât mai des și nu doar în ultima clipă. Și e important ca nu doar noi să facem asta. Eu, spre exemplu, am rămas plăcut impresionată atunci când pe cutiile de lapte Napolact erau niste imagini care prezentau medicii ca eroi în pandemie, sau ceva asemănător. Am fost și mai fericită pentru că cel care a descoperit primul aceste imagini a fost chiar Tudor băiețelul meu. El ni le-a arătat și nouă, foarte încântat.

În același timp, cred că în acest sens ajută mult poveștile adevărate, spuse pe înțelesul copiilor. Ca părinți adulți sigur am avut cel puțin o experiență în care am fost ajutați de un medic să trecem peste o boală mai mică sau mai mare. E bine, cred eu, să le povestim copiilor despre cum am fost bolnavi și un medic ne-a ajutat să ne vindecăm.

Să nu idealizăm medicii. E bine să îi vedem ca pe niște eroi și, în general, ca pe niște personaje pozitive, dar nu e bine să exagerăm. Dacă urcăm medicul pe un piedestal unde copilul nu poate ajunge, s-ar putea ca acesta din urmă să se inhibe. Din punctul meu de vedere, relația dintre medic și pacient ar trebui să fie bazată pe respect, dar să fie caldă. În fața medicului ne dezbracăm cu totul, la propriu și la figurat. Dacă îl vedem ca pe un om superior și doar ca pe o autoritate, nu ne vom simți confortabil și nu vom coopera, nici măcar noi, adulții. Fără cooperarea pacientului, actul medical nu e suficient de eficient, iar uneori, chiar e dezastruos. Eu, spre exemplu, de fiecare dată când merg la medicul de familie, le vorbesc copiilor mei despre femeia care e în spatele halatului. Deși Tudor a uitat, îi amintesc că atunci când era foarte mic s-a jucat în parc cu fetița dânsei. Apoi, încerc să construiesc povești despre cum, dimineața, mama își duce fetița la școală și apoi, merge la muncă, la fel cum merg toți oamenii. Atunci când ajunge la cabinet, mama îmbracă halatul cel alb, dar tot ea e. Tot om e, la fel ca mine și ca el. De asemenea, le vorbesc adesea despre prietena mea, Cristiana, care e medic și ea. Ei au vazut-o o singură dată și nu și-o mai amintesc bine, dar îi ajută să le povestesc despre ea. De fapt, chiar și pe mine m-a ajutat asta. E prima și singură mea prietenă medic și de când suntem prietene s-a redus foarte mult disconfortul pe care îl simțeam când eram eu în postura pacientului. În caz că nu avem astfel de prieteni și povești reale, e util și doar să ne folosim imaginația.

În același timp, dacă idealizăm medicii, copilul s-ar putea simți mințit și trădat atunci când aceștia mai greșesc, iar ei chiar greșesc și e normal să greșească uneori. Ca să echilbrez balanța în perioada asta, cu pandemia, le-am povestit copiilor și, în special băiețelului, despre cum medicii sunt foarte obosiți și supărați. Obosiți pentru că muncesc mult mai mult, supărați pentru că e tare grea lupta cu acest virus, pentru că unii stau departe de familiile lor, sau pentru că sunt nevoiți să poarte costume incomode întreaga zi. Le-am spus că e posibil ca, uneori, să fie copleșiți de toate aceste emoții și senzații și să nu mai vorbească la fel de frumos ca înainte, să nu mai aibă la fel de mult timp sau răbdare ca înainte. De asemenea, mereu le-am spus că medicii de la camera de gardă se poate să fie diferiți de medicii dintr-un cabinet obișnuit. Pentru că ei lucrează contra timp și pentru că se confruntă cu cazuri foarte grave și dificile.

Să fim un exemplu pentru copil, asta însemnând să mergem, la rândul nostru la medic, să îl luăm cu noi dacă e posibil și să credem în valoarea acestor acțiuni. Copiii învață, în primul rând, urmărindu-ne pe noi și făcând ceea ce facem noi și nu ceea ce le spunem să facă.

Să fim perseverenți și să avem așteptări realiste. Dacă i-am vorbit o dată despre aceste lucruri copilului, nu înseamnă că el se va schimba peste noapte. La fel, dacă nu vedem rezultate spectaculoase, nu înseamnă că trebuie să ne oprim. Să ne amintim că obiectivul nostru nu e să nu plângă copilul și că rezultatele se vor vedea în timp.

Să îi asigurăm copilului accesul la servicii medicale de calitate bună sau foarte bună. Asta înseamnă și ca medicul și/sau asistentele să îl trateze cu respect, atenție și empatie. Dacă asta nu se întâmplă, nu avem cum construi relația de care vorbesc eu. În același timp, o experiență traumatizantă nu reprezintă un capăt de lume deși, cu siguranță, va fi greu. O experiență traumatizantă nu ar trebui să ne oprească din a face cele de mai sus, ci ar trebui să ne mobilizeze și mai tare. Există medici buni și foarte buni care sunt drăguți cu copiii și care îi tratează ca pe niște ființe umane. Dacă nu i-am intalnit încă, să nu încetăm să îi căutăm.

Cele de mai sus sunt completate de următoare lucruri pe care le putem face înainte unei programări de orice fel:

Nu îl mințim și îi explicăm, pe înțelesul lui, ce se petrece sau ce urmează să se petreacă. Asta înseamnă și să nu ne ferim de cuvinte “grele”. E ok, spre exemplu, să “botezăm” instrumentele medicale folosite de stomatolog. Dar una e să le dăm un nume și alta e să îl facem pe copil să creadă că seringa chiar e o baghetă magică. Desigur că unele instrumente sau investigații par sau sunt înfricoșătoare. Asta nu le face mai puțin normale și e bine ca noi să insistăm asupra normalului și a efectelor pozitive. În acest sens, dar nu doar pentru asta, ajută să avem o trusă medicală și să ne jucăm de-a doctorul.

Apoi, cu cât investigația e mai înfricoșătoare și minciuna mai mare, cu atât șocul copilului va fi mai mare. E posibil să plângă tare dacă îi povestim despre ce va urma, dar consecințele, dacă nu știe, vor fi mult mai grave. Să-l ducem la operatie și să-i spunem că de fapt, merge pe tărâmul magic al unicornilor va naște, probabil, o mare traumă cu efecte pe termen lung. Asta nu înseamnă că trebuie să-i explicăm în detaliu totul, ci că trebuie să îi explicăm pe înțelesul lui.

În plus, îainte să păcălim sau să mințim copilul ar fi bine să conștientizăm că vizita sau investigația pentru care facem asta, sigur nu va fi ultima, pentru că nimeni nu rămâne sănătos până la sfârșitul vieții. Să ducem un consult la capăt, în urma unei minciuni, poate părea o victorie pe moment, dar va face copilul să nu mai aibă încredere în noi și, de asemenea, la următorul consult va fi și mai rău.

Îi validăm sentimentele, nu minimalizăm ceea ce se întâmplă și, din nou, nu îl mințim. Să-i spunem că nu doare atunci când i se ia sânge e minciună și, uneori, una chiar mare. Spre exemplu, mie mi s-a recoltat sânge în urmă cu vreo două săptămâni și locul s-a înnegrit și m-a durut chiar și a doua zi. Asta nu înseamnă că mereu e astfel, dar înțepătura în sine chiar doare. Chiar dacă e o durere mică, tot durere e. Apoi, minciuna naște neîncredere, asta însemnând că cel mic nu va mai avea încredere în noi nici când spunem adevărul. Eu, spre exemplu, atunci când le explic diverse, încerc să fac comparații cu lucruri pe care ei le știu deja. Atunci când, la 6 ani, Tudor m-a întrebat dacă o să îl doară atunci când i se va face vaccinul, i-am spus că nu știu exact pentru că nu îmi amintesc cum a fost la mine, atunci când am făcut acest vaccin. I-am mai spus că înțepătura în sine îl va durea puțin, dar mai puțin decât l-a durut atunci când a fost înțepat de o albină sau când a călcat într-un ac. Apoi i-am zis că e posibil să simtă o durere și atunci când serul intră în corpul lui, dar asta nu pot ști sigur. Ce știu e că totul va dura foarte puțin.

Nu în ultimul rând, să certăm copilul pentru că plânge la un control care chiar nu doare, este iarăși greșit. Poate că nu-i durere, dar asta nu înseamnă că e plăcut. Și noi, adulții, avem multe emoții atunci când mergem la medic și nici noi nu știm mereu să le exprimăm bine în cuvinte. Să avem astfel de așteptări de la un copil e un pic prea mult. E bine să îi acceptăm emoțiile de orice natură și să îl asigurăm că îi suntem alături.

Dacă lucrurile nu decurg așa cum ne-am dori, să găsim noi puterea de a acționa pentru binele copilului. Dacă asistenta îi vorbește urât, făcându-l să plângă, ne concentrăm eforturile spre a îl liniști pe copil și nu spre a o ataca pe asistentă. Copiii au nevoie să fie apărați dar au nevoie, mai ales, să le fim alături. Dacă avem de ales, e ideal, desigur,să plecăm. Dacă nu avem de ales, trebuie să facem tot ce ne stă în putere pentru a fi bine. Eu spre exemplu, am plecat dintr-un cabinet într-o situație critică. Medicul îmi chinuia copilul și nici nu părea că știe prea bine ce face. E greu să iei astfel de decizii în situații critice. E greu ca un om care nu are cunoștințe medicale să evalueze un medic, mai ales când e vorba de o urgență. De asta e bine să nu fim cu totul ignoranți și să ne documentăm, fără că asta să însemne că vom lua decizia perfectă. Eu am ales bine în acea zi.

În același timp, într-o altă zi, alt context, alți medici și alt copil, am ales diferit. Am lăsat medicii și asistentele să își facă treaba chiar dacă nu eram de acord cu modul in care o făceau. I-am lăsat să îl chinuiasca dublu (fizic, dar, mai ales, psihic ) pentru că beneficiile erau, în acel caz, mai mari decât pierderile și pentru că nu mă îndoiam nicio clipă de strict ceea ce făceau din punct de vedere medical. Am respirat adânc și în tot acel timp m-am concentrat doar asupra rolului meu de mamă. I-am vorbit calm copilului, l-am încurajat și l-am asigurat ca se va termina în curând; am fost, cred eu, raza lui de lumină în întunericul acela. Chiar dacă experiența era copleșitoare chiar și pentru mine și încă e, când îmi amintesc, am găsit puterea de a nu mă lăsa pradă emoțiilor mele în acel moment și de a mă concentra asupra lor atunci când copilul meu a fost și s-a simțit în siguranță.

Ce vreau să spun e că nu mereu putem controla modul în care medicii și asistentele se comportă cu copilul și, uneori, nu avem de ales. În acele momente, diferența va fi dată de felul în care ne comportăm noi. În cazul băiețelului, recuperarea a fost foarte rapidă – până la următorul control era ok – În cazul fetiței a fost mult mai greu.

Să discutăm cu copilul despre ce s-a întâmplat în cabinet. E bine să facem asta, indiferent de cum au decurs lucrurile și, din punctul meu de vedere, e crucial să facem asta dacă lucrurile n-au decurs bine. Uneori nu suntem pregătiți pentru că nu avem cum să le știm pe toate și, alteori, oricât de mult ne-am pregăti, lucrurile, pur și simplu,nu ies bine pentru că nu totul depinde de noi. După cum spuneam, fetița mea mică a avut o astfel de experiență traumatizantă. Traumatizantă prin natura ei, dar și datorită modului în care cei care trebuiau să o ajute s-au purtat. Asta ne-a dat mult de furcă și de muncă. La rândul lui, băiețelul a avut parte de experiențe neplăcute. În cazul lui s-a rezolvat mult mai ușor. Am discutat despre ce s-a întâmplat de câte ori a fost nevoie, ne-am jucat și a fost bine. Cu Maria a fost mai complicat, dar și la ea primul pas a fost să nu îngropăm ce s-a întâmplat, ci să vorbim despre asta. Și încă vorbim.

Logica din spatele acestor discuții e simplă. După cum spuneam, nu putem împiedica toate evenimentele neplăcute sau traumatizante, dar putem controla felul în care ne raportăm noi la ele și îi putem învăța pe copii cum să le facă față.

Pentru a pune în practică toate aceste lucruri ne putem folosi de cărți și nu neapărat sau nu doar de cele foarte explicite. Apoi, așa cum spuneam mai sus, jucariile ajută mult. Din punctul meu de vedere, toți copiii ar trebui să aibă acces la o trusă medicală de jucărie, iar joaca de-a medicul ar trebui să se întâmple în fiecare casă cu copii, dar și la grădiniță sau la școală. De asemenea, dacă o astfel de joacă se lasă cu hohote de râs, ajungem la varianta ideală în care un copil se poate elibera de tensiunea acumulată. Asta se întâmplă, de obicei, când noi, adulții jucăm rolul pacientului și ei ne consultă sau tratează.

În lumea mea ideală, lucrurile nu s-ar opri aici. În lumea mea ideală, copiii, chiar și cei foarte mici, ar avea acces la cursuri de prim ajutor și ar putea interacționa cu medicii și altfel decât din rolul de pacienți, dar, desigur, suntem departe de așa ceva. Totuși, cu pasi mici, cred că poate fi din ce în ce mai bine.

În ton cu articolul, vă las mai jos câteva surse de informare bune:

Spitalul Virtual Pentru Copii un spațiu virtual prin care medicul pediatru Mihai Craiu ne oferă multe informații utile și prețioase.

Mămica Pediatru – blog al medicului Pediatru Irina Costache; la fel, foarte util.

Pediatru Cluj – blog al medicului Pediatru Delia Chira care, în această perioadă organizează și cursuri online.

Kids Health – un loc în care găsiți informații și multe filmulețe cu modul în care decurg diferite investigații medicale. E drept că sunt din altă țară, dar eu cred că sunt utile.

Un podcast interesant despre cum ascultăm copiii în sistemul medical:

Plus câteva recomandări de cărți pentru copii:

Echipa de prieteni Măsimtbinescu – este o carte foarte utila, singura de acest gen, din câte știu eu, în care Ioana Chicet Macoveiciuc le vorbește copiilor despre medici, asistente și proceduri medicale pe înțelesul lor. Cartea este completată de ilustrații superbe, iar copiii au fost cuceriți, amândoi. Puteți citi mai multe despre ea aici și o puteți vedea mai jos:

Mog la Veterinaro carte foarte frumoasă, scrisă de Judith Kerr; copiii mei o adoră, iar eu am scris mai multe despre ea aici.

Oni și Vulpea fermecată – o carte prin care dr.Vasi Rădulescu își propune să îi familiarizeze pe cei mici cu principiile unei vieți sănătoase și să le ofere informații despre corpul lor și nu numai. Noi avem primul volum, lui Tudor i-a plăcut mult, dar pentru Maria (mai puțin de 4 ani, când am citit-o) s-a dovedit a fi un pic cam grea.

Au, mă doare, Tigrișorule – o poveste frumoasă, cu ilustrații și mai frumoase, care poate constitui baza de la care să pornească multe jocuri de rol interesante. Poate fi citită și de copilașii foarte mici. O puteți asculta mai jos:

Teatrul corpului uman o carte foarte simpatică de la Editura Arrhur. Teoretic este recomandată pentru copii mai mari (+10). Practic, contează mult nivelul de cunoștințe al copilului și cât de obișnuit este cu cititul. Eu am citit-o cu Tudor (6 ani) dar el este foarte pasionat de corpul uman și avea deja multe informații care l-au ajutat să înțeleagă cartea.

La final, vă doresc multă sănătate, răbdare și încredere!

Sursa foto – Pexels.com

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

<span>%d</span> bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close