Încerc să nu public articole atunci când sunt copleșită de emoții puternice. De obicei, le las să se coacă. Minim o zi. Alteori câteva săptămâni sau luni. Voi face, astăzi, o excepție.

Azi a venit un echipaj de poliție la ușa mea. Echipajul a fost chemat de către un vecin deranjat de zgomotele făcute de copiii mei. Treaba asta se întâmpla în jurul orei 15.30 și da, recunosc, m-a luat prin surprindere, dar nu cum v-ați aștepta.

Am avut o zi liniștită astăzi. Băiețelul s-a supărat puțin de dimineața, dar apoi a fost tare binedispus. Apoi copiii au ieșit la plimbare cu tatăl lor. S-au întors obosiți și roșii în obraji.

După prânz au citit, tot cu tatăl lor. Vreo oră. După citit, l-au lăsat pe tati să doarmă și s-au dus în sufragerie. Eu eram în celălat dormitor, cu ușa deschisă, și vedeam un film pe telefon. E a doua oară în viața mea când fac asta. Prima dată a fost de Crăciun, anul trecut. Am îndrăznit să-mi acord timpul și permisiunea de a vedea un film după -amiaza . Și m-am bucurat. Au crescut copilașii mei, mi-am zis atunci, pot să se joace liniștiți și fără mine.

Azi m-am bucurat la fel de tare. Se jucau frumos, pe covor. Nu țipau, nu alergau, nu se certau. Doar se jucau și vorbeau. Inventaseră o poveste cu căței și pisici. Mai ascultam frânturi, dar nu prea multe. Eram în filmul meu și speram doar să n-aiba nevoie de mine până la final. Eram bine, iar din punct de vedere al liniștii, la noi în casă era liniște de câteva ore bune (plimbare, masă, citit, joacă).

Deodată, s-au auzit bătăi în ușa. Copiii au sărit că arși, spunându-mi că bate cineva la ușă și întrebându-mă dacă e vecinul cel rău. Eu m-am ridicat din pat, foarte contrariată. M-am dus întâi în celălat dormitor și l-am trezit brusc pe soțul meu. De ceva timp, dacă este și el acasă, eu nu mai raspund la ușă fără să îl anunț pentru că… vecinul cel rău (ajung și la el imediat). M-am dus spre ușă, unde mi-am facut greu loc printre colete (doar ce primisem o comanda înainte de prânz și n-apucasem să strâng). Am întrebat cine e și mi s-a raspuns că Poliția. Mi-am pus o mască, am dat cutiile la o parte și am deschis ușa. Mai întâi cu lanțul pentru că așa am învățat, în ultima perioadă, să mă asigur. Am văzut că era cu adevărat Poliția și am deschis de tot. Mi-am cerut scuze că am întârziat cu răspunsul și pentru dezastrul de pe hol. O doamnă polițist foarte drăguță m-a întrebat dacă am copil mic. I-am spus că am doi și atunci mi-a spus că înțelege situația, dar mă roagă să fac ceva să nu mai facă zgomot. N-am putut să mă abțin. Mi-am asumat deja, în urmă cu câteva săptămâni, faptul că, prin natura lor, copii, fac zgomot, dar la noi în casă, astăzi, nu a fost zgomot. I-am spus că cei mici se joacă liniștiți pe covor de o oră, nu aleargă și nu țipă. Mi-au spus că vecinul a auzit ceva, dacă i-a chemat pe dânșii. I-am spus că zgomotele de sus în jos, la noi în bloc, se aud foarte tare. I-am mai spus și că respectăm orele de liniște. Deși nu mi-au spus care vecin i-a chemat (Felicitări pentru asta!), eu știu cine a fost. Le-am spus că mă bucur că au venit dânșii pentru că înainte venea vecinul și bătea tare la ușă speriindu-ne pe copii și pe mine. Mi-au cerut buletinul, au completat datele și asta a fost. Atât. Nu știu dacă mai trebuia să fie ceva.

Adevărul e că eu chiar mă bucur că au venit. Îi prefer pe ei, mai ales că știu că n-am făcut nimic rău. Mă bucur și că domnul vecin a înțeles să lupte civilizat și cheamă Poliția în loc să vină la ușă să țipe la mine sau să bată cu pumnii dacă nu răspund, dar furioasă tot sunt. M-am înfuriat și mai tare atunci când Maria m-a întrebat ce se întâmplă dacă vine Poliția și o ia și o duce la închisoare. Maria are 4 ani și știe că Poliția există ca să ne apere. Nu prea are logică pentru ea ce s-a întâmplat astăzi. I-am explicat că nu se va întâmpla asta. Le-am spus amândurora că n-au greșit cu nimic și le-am explicat că polițiștii au datoria să vină și să verifice orice sesizare și că, după cum au observat, nu mi-au făcut nimic rău pentru că nu am greșit cu nimic. Nici nu îmi vor face nimic. Nici mie și nici lor. A fost mai greu când a fost nevoie să le explic de a chemat vecinul Poliția. Pentru că ei știau mai bine decât oricine ce făcuseră și ce nu făcuseră. Le-am spus că vecinul nu poate să doarmă pentru că noi vorbim în casă. Tudor a zis – Dar avem voie să vorbim, nu? I-am spus că da și apoi m-am cam blocat în explicații pentru că parerea mea despre vecinul nostru nu e deloc una bună în acest moment. Încă îmi e greu să le explic copiilor.

Povestea asta urâtă a început în ianuarie, când vecinul – pe care nu-l mai văzusem niciodată până atunci – a bătut la ușă deranjat de faptul că nu poate dormi dimineața târziu și după-amiaza, din cauza copiilor mei. A batut tare, a vorbit tare și urât, deși eu i-am vorbit frumos. M-a amenințat și m-a speriat. Mai rău e că s-au speriat și copiii. A continuat să vină la ușă. Nu i-am mai deschis, dar nu pot să vă descriu în ce fel bătea.

Am vorbit cu domnul administrator. Apoi am sunat la Poliția Locală, apoi am făcut o sesizare prin e-mail și una direct la secție. Vreo doua sau trei săptămâni nu a mai venit. Astăzi a chemat Poliția și, după cum spuneam, e bine pentru că prefer această abordare. Dar tot mă înfurie absurditatea situației. Pentru că eu nu pot să încetez să exist în propria locuință și mi se pare că de asta ar avea nevoie vecinul, din moment ce îl deranjează și simple vorbe. Plus că, da, uneori, copiii mai fac și zgomot. Sunt suficient de mari încât să înțeleagă că e nevoie să respecte anumite ore de liniște și le respectă, dar în restul timpului au voie să fie copii. Să fie copii nu înseamnă să facă zgomot mereu, dar înseamnă că, uneori, fac zgomot. Trist e că într-o singură dată alergau înainte să vină vecinul. În restul daților în care vecinul a fost deranjat, ei se jucau jocuri liniștite. Din acelea pentru care noi, părinții de copii mici, îi mulțumim din tot sufletul lui Dumnezeu pentru că le-a făcut posibile.

Ah… Am uitat să vă spun câteva detalii tehnice. Vecinul, supranumit de copii „Vecinul cel rău” nu locuiește sub noi. Locuiește în apartamentul de lângă apartamentul de sub noi, deci zgomotele se aud pe diagonală. Nu contest existența lor. La noi în bloc sunetele se aud tare de sus în jos și de jos în sus. Nu se aud pe același etaj. Eu nu aud nici soneria de la ușa de la intrare dacă sunt în dormitor, cu ușa închisă; pe vecinii de pe același etaj nici nu-i simt. Aud, însă, ce vorbesc vecinii mei de sus și de jos și da, aud și muzica pe care o ascultă Vecinul cel rău, dar nu-l aud vorbind. Presupun că el aude mai bine ce se întâmplă la mine în casă și mai cred și că nu-i plac copiii, dar nu-mi dau seama ce aș putea face în acest sens. Chiar nu reusesc să îmi dau seama, din moment ce pare că pe el îl deranjează chiar simpla existență a copiilor mei. Nu e nevoie ca ei să plângă, să țipe sau să alerge. E suficient să fie. Treaba asta mă înfurie, dar tot e bine. La început era mai rău. La început, când am văzut cu câtă ură mă privește și când mi-a vorbit pe un ton amenințător, m-am speriat tare și m-am simțit neputincioasă. La început n-am avut putere să mă înfurii. Am fost copleșită de această frică, mai ales că am aflat și că nu are o reputație prea bună. După ce am primit sprijinul Poliției, m-am mai liniștit. Nu-s liniștită de tot. Nici copiii nu sunt. Observ că încă se agită atunci când cineva sună la ușă, iar eu, la rândul meu, cîntăresc cu atenție acțiunile mele. Chiar alaltăieri am iesit afară și, după ce am coborât un etaj, Maria și-a amintit că are nevoie la baie. Ne-am întors. Tudor m-a rugat să-l las acolo să aștepte, ca să nu mai urce și el, dar eu n-am avut curajul să-l las. Sunt furioasă și din cauza asta. Pentru că nu mi se pare normal să-mi fie frică să-mi las copilul singur pe scara blocului, la câțiva metri distanță de mine. Mai ales că stau într-un cartier liniștit și într-un bloc liniștit. Peste tot există excepții, desigur. Excepție, aici, e și faptul că vorbim despre un bărbat tânăr- este, cred, mai tânăr decât mine- și nu, cum, poate, v-ați aștepta, unul mai în vârstă.

Acum, nu știu de ce am scris acest articol. Cel mai probabil, am făcut-o ca să mă descarc. Pentru că mi se pare o situație absurdă și deloc corectă față de copii. Se poate și mai rău, desigur. Știu. Mereu există mai rău. Încerc să nu consum prea multă energie cu asta și încerc să dau copiilor informații bune. M-am hotărât chiar să-i chem la ușă, dacă mai vine Poliția. Să-i spună chiar polițiștii, Mariei, că nu o vor duce la închisoare și lui Tudor că are voie să vorbească în casă. Pentru că eu cred că vor avea mai mare credibilitate și pentru că nu vreau să crească ei cu frica de Poliție. Eu am crescut așa și nici în prezent, adult fiind, nu mă simt deloc confortabil în prezența autorităților. Pentru copiii mei vreau altceva. Vreau ca ei să se simtă în siguranță și să nu le fie teamă de Poliție. Vreau să nu se îndoiască de faptul că rolul Poliției e să ajute oamenii și, dacă-s obligați să se prezinte la sesizările unui vecin care ar fi trebuit, probabil, să locuiască la casă, nu înseamnă că ne vor face vreun rău. Totuși, mi-e teamă să mă gândesc la cum ar decurge lucrurile dacă, cu adevărat, s-ar întâmpla să fie și zgomot? Dacă vecinul ar chema polițiștii fix când un copil plânge? Dacă s-ar întâmpla să fie în timpul orelor de liniște și nu cum a fost până acum? Dacă ar plânge copilul la, să zicem, 13.55 și nu după ora 14? Dacă ar avea un coșmar, într-o noapte și s-ar trezi plângând? Ce s-ar întâmpla atunci?

Cam asta am avut de scris… azi… sper sa nu mai existe o continuare.

Sursa foto – Pexels.com