Iată că a venit și ziua cea mare – ziua în care copilului i se schimbă primul dinte. Toți am trecut prin asta, am putea spune. Nu-i mare lucru. Totul până trăim asta, desigur, și copilul nostru e actorul principal. Atunci s-ar putea să nu mai fim atât de relaxați. Dar, să vă prezint mai întâi ce veți găsi în acest articol.

Cuprins

1. Cum scoatem un dinte de lapte din prima încercare
2. Ce facem dacă îi e teamă copilului
3. 3. Cum ne pregătim pentru scoaterea dințișorului
4. 4. Cum au decurs lucrurile în cazul nostru

Cum scoatem un dinte de lapte din prima încercare

În cazul în care vă grăbiți și aveți nevoie de soluții rapide, e bine să știți că, în cazul nostru, ața dentară s-a dovedit a fi cea mai utilă. Se fixează mai bine pe dinte și nu alunecă așa ușor ca ața normală, nu se rupe și, mai ales, este mai igienic să folosim ața dentară.

Totuși, cea mai ușoară și mai puțin traumatizantă metodă este aceea în care copilul își scoate singur dințișorii. Cum? Simplu. Atunci când sunt pregătiți să cadă, dinții de lapte se desprind ușor, chiar și singuri. Pot să cadă atunci când copilul mănâncă sau acesta îi poate scoate singur, cu limba sau cu mâna.

De asemenea, e bine ca cel mic să se afle sub supravegherea unui medic stomatolog. Acesta va da cele mai bune sfaturi, în funcție de particularitățile copilului. În cazul nostru, medicul ne-a spus că cel mai bine e să lăsăm dințișorii să cadă singuri, când sunt pregătiți. În practică, noi am apelat la ambele metode. Acest articol a fost scris atunci când băiețelului meu i se mișca primul dinte și a fost updatat ulterior, după ce am trecut de mai multe ori prin această experiență. În momentul în care am scris articolul încă era pandemie și era o provocare să ajungem la stomatolog. În plus, pe Tudor, băiețelul meu, îl deranja foarte tare dințișorul mișcător și nu se simțea confortabil să și-l scoată singur.

Mai ales, e important de știut că, pentru a fi scos, dintele trebuie să fie pregătit, adică să se miște destul de tare. Dacă scoatem un dinte care nu e încă pregătit, copilul va simți durere.

Acum, după ce am expus pe scurt ideile foarte importante, vă invit să citiți mai jos concluziile și experiența noastră și să downloadați steluțele de la finalul articolului. Dacă este nevoie, ele vă vor ajuta să transformați acest moment într-unul mai plăcut.

Ce facem dacă îi e teamă copilului

În cazul nostru, Tudor era destul de speriat, dar cea mai speriată eram eu. Nu știu exact de ce. Nu cred neapărat că au fost traumatizante momentele în care mi s-au schimbat mie dinții. Desigur, nici plăcute nu mi le amintesc. Cert e că nu mă simțeam deloc curajoasă și știu sigur că, dacă n-ar fi fost pandemia, aș fi mers în secunda doi în cabinetul stomatologic. Un copil speriat are nevoie, în primul rand, de un adult echilibrat pe care să se bazeze și în care să aibă încredere. Așadar, dacă și noi suntem speriați, e bine să rezolvăm întâi această problemă. Abia apoi putem lucra pe frica copilului.

Pentru ca totul să fie mai ușor, eu am predat ștacheta soțului meu. Cred că e important să existe în prejmă un adult căruia să nu-i tremure mâinile. Totuși, deși, în mod normal, e mult mai curajos decât mine, nici soțul meu nu părea a fi prea în largul lui, chiar dacă nu spunea asta cu voce tare. În plus, nu era suficient faptul că avea să scoată el dintele. Tudor mă voia pe mine lângă el, să-l țin în brațe, deci tot trebuia să găsesc o cale să mă adun. Privind, retrospectiv, pot spune că următorele acțiuni sunt utile atunci când ne e teamă:

• recunoaștem și acceptăm frica
• discutăm despre frică
• ne descărcăm prin râs sau plâns

În lipsă de altceva, eu m-am apucat să caut pe Youtube materiale despre schimbarea dinților. Am găsit un filmuleț cu doi părinți care se chinuiau să-i scoată copilului primul dințișor. Nu dau link. Deși simt că m-a ajutat și îi mulțumesc băiețelului din film, cumva nu mi se pare chiar în regulă modul în care a fost expus în acel material. Am simțit asta mai ales atunci când le-am arătat copiilor mei o secvență din el. Cert e că, corect sau nu, am râs cu lacrimi și râsul ala a diminuat mult tensiunea din mine, iar soțul meu s-a mobilizat dintr-o dată. Cum spuneam, i-am arătat și lui Tudor puțin din acest film și mai mult din altele și cred că a contat și asta. În același timp, deși îi era teamă, băiețelul era destul de familiarizat cu situația. A mers la stomatolog din vremea când avea vreo trei anișori, știe foarte multe despre corpul omenesc și, implicit, despre schimbarea dinților. În plus, ne-a ajutat și o anumită carte, foarte specială, despre care voi scrie puțin mai jos.

3. Cum ne pregătim pentru scoaterea dințișorului

Privind retrospectiv, la noi au funcționat lucrurile de mai jos. Desigur, fiecare caz e diferit și fiecare copil e unic. Ce funcționează la un copil nu funcționează neapărat și la altul. Din nou, cel mai bine e să vorbim și cu medicul, mai ales când e vorba despre primul dințișor, dar, dacă nu puteți ajunge fix în acest moment, ceea ce scriu eu mai jos ar putea să vă ajute să faceți această experiență mai puțin neplăcută:

1. Familiarizăm copilul cu normalitatea acestei etape, citindu-i din timp povești despre schimbarea dinților; în cazul în care nu am făcut asta, ne apucăm urgent în momentul în care primul dinte a început să se miște;
2. Mergem la stomatolog, dacă e posibil, sau măcar vorbim cu acesta la telefon – acest lucru e important și pentru că putem primi multe sfaturi utile, dar și pentru că putem schița planul pentru sigilarea dințișorilor, o procedură care îi va proteja de eventualele viitoare carii;
3. Căutăm materiale video pe această temă și, eventual, facem o selecție pentru copil;
4. În cazul în care noi, adulții, suntem tensionați, încercăm să ne destindem, iar soluția e să plângem, să râdem sau chiar să facem câteva exerciții fizice intense.
5. E în regulă să-i spunem copilului că ne e teamă, că n-am mai făcut asta, că am avut poate, experiențe mai puțin plăcute (dacă nu sunt prea terifiante, desigur);
6. Validăm și acceptăm frica celui mic, indiferent dacă nouă ne e sau nu teamă;
7. Înainte să scoatem dintele, îl spălăm pe dințișori și ne asigurăm că avem tot ce ne trebuie lângă noi: ață dentară pansament, un gel pentru dinți ( oprește sângerarea mai repede, diminuează durerea și dezinfectează zona);
8. Scoatem dintele atunci când avem timp; dacă suntem pe fugă și punem presiune asupra copilului, vom face doar rău; mie, care eram foarte încordată, mi s-a părut că au durat o eternitate momentele în care a stat Tudor cu ața în gură pentru a se obișnui cu ea, dar nu l-am presat pentru că toată treaba asta era, în primul rând, despre el și mai era și primul dinte – o experiență neplăcută ar fi putut duce la probleme în viitor;
9. Dacă alegem să scoatem dinele cu ață, respirăm adânc și tragem cu încredere – dacă ața e prinsă bine (soțul meu a făcut nod) și dintele e pregătit să fie scos, va funcționa din prima încercare; e important să fim atenți la acest ultim aspect deoarece, dacă nu se mișcă dintele suficient de tare, extracția va fi dureroasă.
10. La fel de important e să nu mințim copilul spunându-i că nu va durea – eu i-am spus că nu știu exact cum va fi pentru că nu îmi amintesc, dar presupun că dacă va durea, va fi o durere foarte mică.
11. Lăudăm copilul și îl lăsăm să împărtășească experiența cu cine dorește el; vorbim despre asta de câte ori simte nevoia;
12. Vorbim despre Zâna Maseluță, dar lăsăm copilului libertatea de a alege ce face cu dintele; Tudor a analizat mult dințișorii și a dorit să îi păstreze el, dar să vină și zâna, iar noi i-am respectat dorința. Consider importantă povestea cu zâna, indiferent de vârsta copilului. Copiii mei, spre exemplu, știu că eu le-am pus surprizele și bănuțul, dar asta nu le strică deloc bucuria. O poveste drăguță poate îndulci un moment mai puțin plăcut. Până la urmă, indiferent că doare sau nu, nu cred că e chiar confortabil să rămâi fără un dinte.

4. Cum au decurs lucrurile în cazul nostru

Ne-am hotărât, așadar, să scoatem dintele acasă, dar încă aveam dubii. Tudor a zis că vrea și el să filmăm, fapt care mi-a dat mie o ocupație, ca să zic așa. În continuare îmi era foarte frică, fără mine nu voia și cu mine îmi era teamă că i-ar putea fi mai rău pentru că i-aș fi transmis emoțiile mele. Așa, cu telefonul în mână și cu misiunea de a filma totul, am avut unde să mă ascund. La polul opus, soțul meu se mobilizase foarte bine, dar, cum spuneam, tot aveam îndoielile mele și acestea țineau, în primul rând, de modul în care aveam să scoatem dintele. Acestea s-au mai diminuat în momentul în care, după o nouă căutare pe google, am descoperit că am putea folosi ața dentară.. Mi s-a părut și logic, dar, pur și simplu nu mă gândisem la asta înainte. Cert e că, datorită modului în care e făcută (inclusiv forma) ața dentară se fixează foarte bine pe dinte și nu alunecă. De asemenea, e foarte rezistentă și nu se rupe.

Zis și făcut. Am trecut la acțiune și totul a decurs ușor, fară plâns sau traume. Bine, au fost câteva mârâieli la început, înainte de a fixa ața, când începuse să se sperie, dar cam atât. I-am dat timp să se pregătească și, în plus, a stat puțin și cu ața în gură, prinsă de dințișor „ca să se obișnuiască cu ea”, după cum spunea chiar el. Apoi soțul meu a tras și dințisorul a fost smuls din prima încercare. Băiețelul a rămas ușor uimit și a zis, mai târziu, că a durut puțin de tot. Toți am izbucnit în urale, iar eu am răsuflat ușurată. La fel, i s-a părut puțin ciudat să simtă tot sângele acela în gură. I-am pus un pansament și l-am dat cu gel de dinți – care nu ne lipsește din casă niciodată pentru că Maria încă mai are nevoie de el uneori. A vorbit sâsâit în seara aceea pentru că îi era teamă și i se părea ciudat să atingă zona, dar a doua zi n-a mai avut nimic. În seara următoare, la inițiativa lui, am scos și al doilea dinte care se mișca, iar lucrurile au fost încă și mai rapide. În această a doua seară nu a mai vorbit sâsâit deloc.

Tot în prima seară, am sunat oamenii importanți pentru el sau le-am trimis mesaje. Micul baiețel era tare mândru de el și simțea nevoia să împărtășească asta. L-am și lăudat mult pentru cât de curajos a fost și l-am și ținut în brațe atunci când a fost nevoie. De asemenea, i-am vorbit și despre cât de teamă mi-a fost mie. După toate astea, am citit cartea Lunița, adevărata poveste a zânei Maseluță. E o poveste tare frumoasă pe care copiii o cunosc de ceva timp, dar pe care, acum, am citit-o și din perspectiva băiețelului care și-a pierdut deja un dinte. Recomand să fie citită devreme, înainte să se ajungă la momentul schimbării dinților. Este, cum spuneam, tare frumoasă și deși vorbește mai mult despre Zâna Măseluță decât despre dințișori, are un efect bun, ca să zic așa. A apărut la Editura Cartemma și este scrisă de Robin Cruise și ilustrată de Valeria Decampo. Nu este pe stoc în momentul în care scriu eu, dar sper că va fi reeditată și sigur se găsește în biblioteci. În orice caz, există și alte povești. Noi nu am simțit nevoia să luăm încă una pe această temă, dar avem multe alte cărți despre dințișori și despre cât de important e să îi îngrijim corect.

Ulterior a venit și rândul Mariei, fetița noastră mai mică. Spre deosebire de Tudor, ea a reacționat diferit. Dacă lui îi era teamă și să atingă dințișorul, ea și l-a scos singură, cu mâna, spre uimirea noastră. Micuța tot spunea că va face asta, noi nu credeam. Totul până când a venit la noi cu dințișorul în mână.

Ușor, ușor s-au obișnuit amândoi cu ideea și acum abia așeapă să vină Zâna Măseluță. Tudor încă nu își scoate dinții singur, dar ultimii doi au căzut atunci când mânca și asta a făcut ca băiețelul să fie mult mai relaxat. La rândul meu, m-am liniștit și eu, mai ales că între timp am ajuns și la stomatolog.

Acestea fiind scrise, vă doresc mult succes! Totul e mult mai simplu dacă nu vă e teamă, dar dacă sunteți ca mine, fiți blanzi cu voi. După o primă experiență de succes, veți scăpa de povara acestor emoții.

La final, pentru situația în care aveți nevoie, vă las mai jos câteva steluțe decupabile pentru că, în povestea de mai sus, Zâna Măseluță transformă dințișorii în stele. Mie mi s-a părut chiar drăguț să le folosesc și copilul s-a bucurat să le primească. Am scris pe ele numele băiețelului și data, iar Tudor le-a pus apoi în albumul lui special. I-am dat, desigur, și bănuț și chiar și o mică surpriză (doar pentru primul dinte), dar m-am gândit să-i las și ceva care să rămână, în timp. De aunci le-am tot folosit, de fiecare dată când a fost nevoie.

Vă invit să citiți și articolul depre cum îi putem convinge pe copii să meargă la stomatolg și cum putem face ca aceasă experiență să fie una plăcută pentru ei.

Surse foto – canva.com + arhivă personală