E mult vreme de când vreau să public acest articol. Acum a venit, în sfârșit, momentul lui. Aleg să-l scriu pentru că știu cât poate fi de greu și, poate, informațiile de aici vor ajuta pe cineva.

Am doi copii. Tudor, băiețelul mai mare, s-a înțeles bine cu medicii, în general, cu mici excepții nu foarte dramatice, privind retrospectiv și prin comparație cu surioara lui. Da, știu că nu e ok să facem comparații între copii, dar sunt și momente când asta ajută.

Maria, fetița mea, a fost la polul opus. Când mergeam la medic, începea să urle încă de când era pe hol și nu exagerez deloc. Se zbătea, lupta din toate puterile și era exclus să auzi ceva din ce spunea medicul pentru că se oprea doar după ce ajungea din nou la mașină, unde se simțea în siguranță. Era mereu nevoie să fim doi, de obicei o prelua soțul meu după consult, pentru a reuși eu să aud și înțeleg indicațiile medicului. Acesta din urmă nu avea vreo șansă să se înțeleagă cu fetița, din moment ce ea deja plângea, încă de când era pe hol.

Nu fusese mereu așa. Ea era – și încă este – un copil foarte liniștit, frățiorul ei fiind cel cu un temperament mai vulcanic. Problema a fost că Maria a trecut prin două experiențe care au afectat-o foarte tare. Mai întâi a avut o răceală urâtă care a necesitat câteva investigații neplăcute în nas și gât și-apoi s-a rănit la dințișori. Era weekend, nu cunoșteam niciun stomatolog și am ajuns, din nefericire, în două cabinete unde lucrurile au luat o întorsătură tare urâtă și fetița a fost mult chinuită. După aceste experiențe, Maria a ajuns în situația în care nu avea o problemă cu stomatologul, ci cu medicii, în general, și cu oricine dorea să se apropie de gura/gâtul/nasul ei (adică inclusiv noi, părinții ei). Perioada asta a fost epuizantă, mai ales că a urmat o nouă lovitură, tot la dinți, mai urâtă decât prima, care a agravat situația. Plus că, știam de dinainte, fetița avea nevoie de stomatolog pe termen lung, deci era musai să depășim cumva momentul, nu doar pentru a avea dinti sănătoși și pentru că ne epuiza psihic și fizic, ci pentru a evita și alte complicații. Cu multă muncă și răbdare am ajuns în situația în care, de când avea aproximativ 4 ani, merge cu drag la stomatolog, stă liniștită pe scaun și se înțelege foarte bine cu medicul. Ba mai mult, la fel a făcut și la vaccin și în alte situații. Prin urmare, vă scriu mai jos ce putem face, din punctul meu de vedere, pentru a obișnui copiii cu medicul stomatolog și nu doar cu acesta. Ordinea în care am scris este aleatorie și pentru noi au contat toate aceste acțiuni.

1. Oferim un exemplu bun

Eu cred că cel mai bine functionează exemplul pe care îl dă un frate mai mare ș, în general, un copil. Sunt sigură că, în cazul nostru, a contat enorm faptul că Tudor, băiețelul mai mare, mergea cu drag la stomatolog. Maria îl iubește pe Tudor așa cum doar o soră mai mică poate iubi, îl admiră enorm, deși nu știe să spună asta în cuvinte, și își dorește mult să fie ca el, să facă ce face el și să facă lucruri împreună cu el. Discuțiile dintre ei doi, după ce merg la stomatolog, sunt absolut prețioase și știu că fetiței îi place mult să vorbească astfel cu frățiorul ei. Totuși, aș menționa aici că situațiile în care facem comparații între copii și în care îl prezentăm pe unul dintre ei ca fiind mai bun nu sunt ok. Eu nu i-am zis niciodată Mariei să facă așa cum face Tudor. Am lăsat-o să observe singură și dorința de a face ca el a venit natural.

Desigur, nu toți copiii au un frate mai mare și uneori chiar fratele mai mare e cel care nu vrea la stomatolog. În acest caz, ar fi bine dacă am putea găsi un prieten care să le ofere un exemplu pozitiv. În cazul în care nici acest lucru nu e posibil, putem insista mai mult pe modelul pe care îl oferim noi, părinții, unul care oricum nu ar trebui să lipsească. Ideal ar fi ca, dacă e posibil, să mergem la stomatolog pentru o procedura de rutină, cum ar fi un periaj profesional, și să luăm și copilul cu noi, pentru a urmări ce se întâmplă. Important e ca lucrurile să nu fie forțate, medicul să fie de acord și să nu avem asteptări nerealiste de la copil. În același timp, e exclus să îl luăm cu noi dacă avem proceduri mai complicate de făcut – pentru că nu știm cum va reacționa și e posibil să nu-l lase pe medic să-și facă treaba – sau dacă nouă, la rândul nostru, ne e foarte teamă și nu putem gestiona ok această frică.

2. Ne jucăm de-a doctorul/stomatologul.

Joaca de-a stomatologul e foarte eficientă și indispensabilă, aș spune eu, dar, din nou, e bine să pornim la drum fără asteptări nerealiste. În funcție de cât de grave sunt lucrurile, nu vom spera la minuni care se întâmplă peste noapte. Spre exemplu, noi ne-am jucat cu Maria câteva luni, iar evoluția a fost foarte lentă. La început, fetița mă consulta pe mine sau îl consulta pe tatăl ei și începea să plângea dacă încercam să o consultăm noi, chiar dacă totul era doar un joc. Ușor, ușor, cu pași mici, a început să mă lase pe mine să joc rolul medicului Eram atentă la ea și mă opream la cel mai mic semn de disconfort pentru că era important ca măcar acasă să dețină ea controlul.

Important e și ca, dacă e posibil, să-i facem să râdă pe copii. Când ne jucăm, ne putem purta ca un copil mic, putem refuza procedurile, siropurile, ne putem plânge că doare, că ne e frică, făcând tot felul de fețe amuzante. Copilul e ghidul nostru. Dacă atunci când încercăm să fim amuzanți, el râde, e de bine. Dacă nu, ne oprim și încercăm altă dată. Probabil nu e pregătit ori facem noi ceva greșit. Vă recomand aici și cartea Rețete de Jocuri. Cuprinde multe sfaturi și idei prețioase.

De asemenea, e important și să avem instrumentale medicale de jucărie. Pe vremea aceea am cautat mult o trusă medicală care să aibă și instrumentele folosite de stomatolog și să nu coste o avere. Am găsit-o, dar foarte greu. Poate că azi sunt mai multe opțiuni. Dacă nu, o astfel de trusă și/sau instrumentele care lipsesc, pot fi și confecționate manual, din carton. În plus, ulterior am luat un set PlayDoh (cel din poza de mai jos) care a avut și are un mare succes. Chiar și azi îl folosesc copiii, înainte sau după vizita la stomatolog și nu doar atunci.

3. Citim despre sănătatea corpului și a dinților

Cărțile sunt un suport minunat în astfel de situații. Noi avem multe. Le-am citit și recitit de nenumărate ori, le reluăm mereu în preajma vizitelor la stomatolog și nu doar atunci. Tudor, în special, e foarte pasionat de tot ce tine de corpul omenesc, i-am citit și a citit mult, inclusiv cărți mai teoretice, și cred că știe mai multă anatomie ca mine. Sunt sigură că asta a contat enorm și l-a ajutat să se înțeleagă atât de bine cu medicii, în general. Asta nu înseamnă că nu plângea. Plânsul e ceva normal și obiectivul nostru nu ar trebui să fie oprirea plânsului. De exemplu, la recoltarea sângelui, Tudor plângea până ieșeam din clinică, dar niciodată nu a s-a opus și mereu a înțeles și a stat liniștit, lăsând medicii și asistentele să-și facă treaba.

Pe partea cealaltă, Maria nu e atât de pasionată de tot ce ține de corp, sau cel putin nu de partea mai teoretica, dar e foarte atrasă de cărticelele cu copii/animaluțe bolnave care merg la doctor. O ajută să înțeleagă ce se întâmplă și, înainte și după diverse proceduri, mă pune sa i le citesc până aproape că le învăță pe dinafară. Asta era o regulă inclusiv în perioada în care refuza să intre în cabinet.

Sunt multe astfel de cărți. Dacă ar fi să recomand câteva, aș începe cu ultima carte a Ioanei Chicet Macoveiviuc, inaccesibilă nouă pe vremea aceea, dar pe care o consider foarte utilă. Cartea se numește Fabrica de zâmbit, de mestecat și de vorbit și prezintă cabinetul și procedurile stomatologice pe înțelesul copiilor. A apărut la Editura Univers în 2022.

De asemenea, pentru copiii cărora li se mișcă dințișorii, există, la Editura Cartemma, Lunița, adevărata poveste a Zânei Maseluță. Momentan nu e în stoc, dar cred că poate fi găsită la bibliotecă. E foarte frumoasă și pe noi ne-a ajutat mult.

Strict pentru teama de stomatolog, la Editura Portocala Albastră se găsește o cărticică tare amuzantă despre un crocodil care merge la dentist – Crocodilul și dentistul. Dentistul e mai mic și e la fel sau chiar mai speriat decât crocodilul. Mie mi s-au părut tare urâței amândoi, ca să nu spun înfricoșători, dar cred că fix asta face cărticica și mai prețioasă. Copiii s-au distrat foarte tare atunci când am citit-o, iar ăsta e un indicator important al faptului că e o carte bună.

Pe lângă acestea, mai sunt multe, sper să reușesc să fac, la un moment dat, un articol separat. Acum aș mai menționa doar cartea Mog la Veterinar. Aceasta a fost, din punctul meu de vedere, cartea care a avut cel mai mare impact asupra copiilor mei și cea care ne-a ajutat cel mai tare. Nu e despre stomatolog, e despre o pisicuță care merge la veterinar fără voia ei, dar Judith Kerr a reușit să ilustreze perfect emoțiile și nevoile copiilor. Cărticica asta a fost atât de iubită și citită, încât e printre puținele care s-au rupt, deși noi avem mare grijă de cărți.

4. Validăm emoțiile copilului

E important să acceptăm frica celui mic. În cazul Mariei a existat o traumă, dar nu mereu există acel ceva de care putem lega comportamentul copilului. În general, necunoscutul sperie și la fel sperie și zgomotele ciudate sau instrumentele din cabinet. Oricum ar fi, nu e musai ca teama copilului să aibă sens pentru noi, dar e musai să o acceptăm și să îi fim alături. Fără acceptare, nu există vindecare și nu avem cum sa trecem în etapa următoare. Prin urmare, e bine să-i oferim copilului un spațiu sigur în care să plângă și să se plângă. Spre exemplu, Tudor s-a purtat minunat, încă de la prima vizită la stomatolog, dar după fiecare vizită era foarte irascibil și mereu apărea un pretext care genera o criză furtunoasă de plâns. Am înțeles că pentru el era un efort mare să stea nemișcat zeci de minute pe acel scaun, am acceptat asta, am vorbit cu el, l-am ținut în brațe și i-am permis să se descarce.

Discuțiile de după vizita la medic sunt foarte importante chiar și când copilul a stat fără probleme pe scaun. E important să înțelegem că nu i-a fost ușor, să apreciem efortul pe care l-a făcut și să insistăm asupra beneficiilor acestei vizite.

În plus, dacă vizita la stomatolog nu a avut succes, nu e ok să certăm copilul, ci doar să vorbim cu el, fără să forțăm lucrurile, să descoperim împreună cum putem face mai bine.

Când s-a lovit Maria a doua oară, eu am insistat mult pe ajutorul pe care l-am primit în urma vizitei la stomatolog. Ea nu a cooperat atunci, dar nici nu a făcut o criză ca în alte dați, lucru care, sunt sigură, s-a datorat faptului că era o clinică foarte frumoasă, cu loc de joacă și multe jucării care i-au distras atenția, dar și comportamentului doamnei doctor. Aceasta a reușit să se uite în guriță fără să o forțeze și i-a dat o cremă pe care să o folosim acasă. După aceea, în fiecare zi, am punctat faptul că se simte mai bine și o doare mai puțin pentru că folosim crema de la doamna doctor, cremă pe care a putut să i-o ofere doar pentru că a reușit să vadă lovitura din guriță.

5. Pregătim copilul, povestindu-i despre ce se va întâmpla în cabinet

Cum spuneam și mai sus, necunoscutul sperie, indiferent dacă suntem adulți sau copii. E bine, din punctul meu de vedere, să pregătim copiii, să le povestim despre ce va urma, chiar și dacă e vorba despre ceva înfricoșător. Mai bine plânge copilul acasă, înainte, decât să aibă un șoc pe scaun și să refuze să coopereze.

Desigur, dacă nu știm exact ce se va întâmpla în cabinet, putem povesti despre ce presupunem că se va întâmpla, explicându-i copilului că nu știm sigur cum va fi, dar că îi vom fi alături. În plus, eu mereu am insistat și pe faptul că e important să avem încredere în doamna doctor pentru că dânsa știe cel mai bine ce e de făcut. Treaba asta funcționează de minune dacă avem, cu adevărat, încredere în medicul care se ocupă de copil.

Mai ales, nu mințim copilul. Nici în legatură cu durerea. Durerea nu va dispărea dacă îi spunem noi că nu o să îl doară. Dacă îl mințim, va dispărea încredere pe care o are copilul în noi.

De asemenea, mulți medici stomatologi recomandă utilizarea unei periuțe electrice (nouă ni s-a spus, la început, sa o folosim dimineața) pentru a se obișnui copilul cu zgomotul și mișcările specifice.

6. Mergem la un medic prietenos cu cei mici.

Medicul e foarte important, iar noi am avut un noroc uriaș. Am cunoscut-o pe doamna doctor, care o tratează și azi pe Maria, într-un moment critic, când fetita s-a rănit a doua oară. Cum spuneam mai sus, Maria nu a cooperat în acel moment, dar nici nu a avut vreo reacție dramatică. Doamna doctor a fost foarte blândă și a reușit să se uite rapid în gurița ei. Din fericire, nu a fost nevoie de vreo intervenție în acel moment.

Ulterior, cu sustinerea deplină a doamnei doctor, am mers toți trei la cabinet. Tudor avea câteva carii micuțe și eu stăteam cu Maria în brațe, lângă el, în timp ce doamna doctor lucra. Prima dată a fost cu emoții, soțul meu ne astepta pe hol în caz de nevoie. Pentru că, deși pentru el era ok, Tudor încă avea nevoie de mine în cabinet, lângă el. Dacă Maria nu ar fi stat liniștită, n-aș fi putut să-i fiu alături băiețelului. Îmi amintesc și azi, cum, în acea primă zi, am ieșit cu niște dureri în tot corpul din cabinet. Fetița fusese foarte cuminte și privise totul cu mare curiozitate, dar din brațele mele. În același timp, Tudor a dorit să-l țin de mână. Mi-au amorțit brațele, picioarele, tot. A fost extrem de incomod, dar m-am bucurat că experimentul nostru avusese succes și Maria rezistase să stea aproximativ 20 de minute într-un cabinet stomatologic fără să plângă. În plus, doamna doctor reușise să fie atentă la amândoi, să lucreze în gurița lui Tudor, să vorbească cu el, dar să i se adreseze și Mariei din când în când pentru a îi explica ce face. În felul ăsta a reușit să se împrietenească cu Maria și Maria s-a obișnuit cu dânsa.

Desigur, nu mereu avem norocul de a găsi astfel de medici și, din păcate, nu am multe soluții aici. Dacă la medicii de altă specialitate putem, în ultimă instanță, să forțăm copilul (fără ca ăsta să fie un lucru bun), la stomatolog nu prea e posibil. Medicul stomatolog poate să-și facă treaba doar dacă cel mic acceptă și o condiție esențială pentru ca cel mic să accepte este aceea ca medicul să se poarte frumos. Putem să încercăm să vorbim cu copilul și să îi explicăm că și medicii sunt oameni, că au emoții, la fel ca noi toți, că pot avea zile mai proaste… Eu am făcut asta, în special în perioada pandemiei, și copiii au înțeles că medicii nu pot fi mereu super drăguți. Nu știu să spun dacă funcționează și atunci când vorbim despre stomatolog. Teoretic, eu nu aș merge cu copilul la un medic care se poartă urât, dar îmi dau seama că, uneori, viața ne pune și în astfel de situații, mi s-a întâmplat și mie în trecut. Cred că e important să vorbim mult despre asta, să vorbim cu copilul despre ce simte el și să îi fim alături. Chiar și când e foarte mic. Spre exemplu, eu am vorbit cu Maria despre cum a fost atunci când s-a rănit prima dată. Nu imediat pentru că nu am fost în stare și era și ea foarte mică. Am vorbit ulterior și atunci am constatat că Maria avea amintiri, chiar dacă foarte vagi, despre primele vizite la stomatolog. Discuția ne-a ajutat pe amandouă.

7. Alegem un cabinet stomatologic pentru copii

Spațiul în care vom merge joacă și el un rol important. Noi am fost, până în prezent în 5 cabinete stomatologice. La primele două am ajuns datorită unei urgențe, atunci când s-a lovit Maria prima dată, și a fost aproape înfricoșător. Deși nu a fost despre el atunci si deși era foarte mic, Tudor încă își amintește cat de rău s-a simțit el în acele momente. Sunt sigură că dacă ar fi fost un spațiu amenajat pentru copii, ar fi fost mai ușor pentru el.

La celelalte trei clinici a fost minunat pentru că erau speciale pentru copii, erau vesele și colorate, aveau jucării și jocuri, iar două dintre ele aveau locuri de joacă în toată regula. Nu am avut niciodată nimic de reproșat. Le-am schimbat strict pentru că am urmat medicul cu care copiii se înțelegeau foarte bine.

Clinica la care mergem în prezent nu are un loc de joacă, dar are scaune mici, cărți de citit și colorat. E destul de nouă, am apreciat că la fiecare vizită copiii descoperă lucruri noi, cum ar fi o carte de colorat nouă. În cabinet, lucrurile stau diferit. Cabinetul e special pentru copii și, da, are și televizor deasupra scaunului și văd asta ca pe un plus. E dificil și pentru un adult să stea singur, cu gândurile lui, în timpul unor astfel de proceduri, pentru copii e și mai greu. Dacă e posibil să facem lucrurile mai ușoare pentru ei, e minunat.

8. Oferim o recompensă

Discuțiile sunt împărțite în ceea ce privește recompensele și cred că e bine ca fiecare dintre noi să aleagă ce corespunde propriilor valori. În ceea ce mă privește, cred că nu e greșit ca cel mic să primească un mic cadou după ce a trecut printr-un moment dificil. Și noi, oamenii mari, ne permitem mici răsfățuri după astfel de momente și asta ajută.

În cazul nostru, copiii primesc abțibilduri la cabinet și au parte și de o mică surpriză atunci când ajungem acasă. Nu le iau niciodată ceva scump, ei se bucură de gestul în sine și faptul că știu că acasa îi așteaptă un cadou mic, îi ajută atunci când le e greu. Concret, de-a lungul timpului au primit cărți de colorat și/sau de activități, figurine LEGO, cutii cu plastilină sau mici jucării senzoriale.

9. Avem răbdare și, pe cât posibil, prevenim, în loc să tratăm

Poate că se înțelege din întreg articolul, dar trebuie sa punctez și separat că e nevoie să avem răbdare. În funcție de cât de gravă e situația, lucrurile pot să dureze mai mult, dar se vor rezolva pana la urmă. Dacă lucrăm în acest sens, nu ne dăm bătuți la primul eșec și nu ne așteptăm ca totul să se rezolve peste noapte.

Să așteptăm să crească copilul nu e o opțiune. Frica de stomatolog nu trece cu înaintarea în vârstă și pentru asta avem drept dovadă mulți adulți care nu merg la dentist pentru că le e frică și pentru care, atunci când sunt forțați de împrejurări să meargă, vizita e traumatizantă.

De asemenea, e important să pregătim copilul de mic și e ideal să mergem la stomatolog încă de când apare primul dințișor. În felul acesta, medicul și copilul vor fi prieteni cu mult înainte să apară vreo problemă și, de fapt, chiar e posibil sa nu apară probleme dacă dințișorii sunt sub supravegherea unui medic încă de la început. Eu am reușit să fac asta cu Tudor, la Maria nu am avut ocazia deoarece a avut probleme înainte să apucăm să ne împrietenim cu vreun medic.

Acestea fiind scrise, vă doresc o experiență cât mai usoară pe acest plan, iar dacă ați ajuns la acest articol pentru că treceți printr-o perioadă dificilă cu copilul, vă spun să aveți încredere. Cu multă răbdare, iubire și înțelegere, va trece.

Notă! Le-am citit copiilor mei mesajele scrise în dreptul fotografiilor și i-am întrebat dacă ei consideră aceste afirmații că fiind adevărate sau le-ar modifica în vreun fel. Și-au dat acordul pentru publicare, au spus că toate aceste lucruri chiar ajută. 🙂

Sursa foto – pexels.com, canva.com & arhivă personală + prelucrare în canva.com