Am primit o lecție tare frumoasă și prețioasă în aceste zile. O cunoșteam parțial, dar aveam nevoie să mi-o reamintesc și să o învăț mai bine.

Copiii se nasc simțind despre ei că sunt centrul universului. Treaba asta rămâne astfel o perioadă de timp și se numește egocentrism. E normal să fie astfel și e de datoria noastră să le hrănim această nevoie de a fi în centrul atenției, în timp ce, cu blândețe, le arătăm și lumea cea mare și le prezentăm ideea că, până la urmă, fiecare dintre noi e doar o parte dintr-un întreg uriaș. Fiecare parte e importantă și e important și ca ei să înțeleagă asta. Nu ne dorim adulți egocentrici. Un adult egocentric este un om care crede și simte că toți cei din jur ar trebui să-i facă pe plac. În același timp, un adult egocentric suferă enorm pentru că se simte vinovat pentru tot ce se întâmplă rău în jurul lui.

Atunci când copiii încep să descopere că lumea nu se rotește în jurul lor, se pot simți răniți și, în consecință, pot avea comportamente neplăcute. De regulă, treaba asta se întâmplă la grădiniță sau atunci când apare un frățior. Mamele cer sfaturi pentru că nu știu ce să mai facă și unele sfaturi le transmit să-i acorde copilului un timp doar pentru el. Unii spun că e greșit și cel mic trebuie să să accepte situația. Eu cred că în acest egocentrism se află o nevoie care rămâne toată viața cu noi. Nevoia de a fi cel mai important pentru măcar o altă ființă, sau, cu alte cuvinte, nevoia de a fi iubit pe deplin și necondiționat. Cred că toți avem această nevoie și cred că mulți suferim nu doar pentru faptul că ea nu e indeplinită, ci și pentru faptul că ea nu e nici măcar vazută sau recunoscută. Cred că adulții egocentrici sunt aceia care au această nevoie neîndeplinită. Altfel, copiii mei chiar sunt centrul universului pentru mine, cred că e minunat să fie astfel și am grijă să le spun și lor.

În paralel cu această nevoie, o altă caracteristică a copiilor mici e aceea că îi văd pe adulți atotputernici și perfecți. Cred că aici își are rădăcinile nevoia de a se simți în siguranță. Copiii au nevoie să știe că cineva puternic îi protejează. Pe de altă parte, toți avem nevoie să ne simțim în siguranță, doar că noi, oamenii mari, putem – cel puțin teoretic – să avem grijă singuri de noi. Am multe de spus pe acest subiect, dar nu voi insista acum.

În orice caz, e perfect normal ca cel mic să îi vadă pe adulți puternici – până la urmă, asta e o realitate – și e normal să îi vadă și perfecți. Totuși, nu cred că e normal ca adulții să fie văzuți ca fiind atotputernici. În același timp, în felul în care copilul vede adultul că fiind perfect, cred că se ascunde o inocență aparte; cred că e vorba despre fix acea iubire neconditionată pe care noi, oamenii mari, o învățăm, dar pe care copiii sunt capabili să o ofere în mod natural. Cred că fiecare mamă e perfectă pentru copilul ei și fix asta e esența perfecțiunii.

Mai cred că e greșit când adulții întăresc și deformează aceste lucruri inocente pe care le simte copilul. Atunci când adultul face abuz de forță, el nu doar întărește ideea că ar fi atotputernic, ci întărește și ideea că un copil e neputincios și inferior. Atunci când adultul îi îndeplinește copilului toate dorințele, cât ai zice pește, și, în același timp, face totul în locul copilului, el îi răpește copilului capacitatea de a deveni independent, de a învăța să se descurce singur. Atunci când adultul spune că doar el știe cum e mai bine și se prezintă ca fiind perfect, el profită într-un mod abuziv de iubirea inocentă a unui copil. Nu cred că e bine atunci când se întâmplă astfel. Nevoile copiilor sunt, poate, la extrema cealaltă.

Copiii nu au nevoie ca mami și tati să facă lucruri în locul lor. Copiii nu au nevoie ca mami și tați să fie atotputernici. Copiii nu au nevoie ca mami și tați să fie perfecți. Copiii nu au nevoie ca mami și tati să le ofere luna de pe cer. Copiii nu au nevoie ca mami și tati să le știe pe toate. Copiii nu au nevoie ca mami și tati să nu greșească niciodată. Copiii nu au nevoie ca mami și tati să se sacrifice pentru ei.

Copiii au nevoie ca mami și tati să îi sprijine în procesul de învățare. Copiii au nevoie ca mami și tati să fie adulți responsabili care acceptă greutățile vieții și caută soluții. Pentru că nimeni nu e atotputernic Copiii au nevoie ca mami și tati să le arate cum se repară o greșeală. Pentru că toți greșim. Copiii au nevoie ca mami și tati sa -i învețe să caute răspunsuri atunci când nu le cunosc. Pentru că nimeni nu poate să le știe pe toate, dar toți ar trebui să știm cum să cautăm. Copiii au nevoie ca mami și tati să aibă grijă de ei înșiși pentru că doar așa copilul va învața să aibă grijă de el. Copiii au nevoie ca mami și tati să fie oameni, cu bune și cu rele. Copiii au nevoie ca mami și tati să le fie alături. Nu au nevoie ca mami și tati să îi privească de sus, subliniind astfel cât de mic e un copil prin comparație cu un adult, ci au nevoie ca mami și tati să coboare la nivelul lor, să îi accepte și să îi iubească necondiționat. Nivelul de trai poate să difere de la o familie la alta. Nevoile emoționale sunt aceleași. Un copil care mănâncă fasole din conservă poate fi mai echilibrat emoțional și mai fericit decât unul care mănâncă o mâncare caldă, proaspăt preparată, eventual din ingrediente bio. Și da, sănătatea emotională e la fel de importantă sau mai importantă decât cea fizică. În orice caz, cele două sunt strâns legate. Din punctul meu de vedere.

În ton cu această idee, îmi amintesc cum am citit în cartea Corpul nu uită niciodată – o carte despre sindromul de stres posttraumatic scrisă de un renumit psihiatru – cum, în urma unui studiu, s-a descoperit că, în războaie, acei copii care au fost duși la țară, departe de părinții lor, au fost mai tare afectați decât acei copii care au rămas în orașe, în mijlocul luptelor, alături de cei dragi. Desigur, acesta e un exemplu extrem pe care sper să nu îl trăim niciodată, dar ideea principală rămâne și e chiar întărită de acest studiu – copiii au nevoie de iubire; au nevoie ca cei pe care îi iubesc să le fie alături. La bine și la greu.

Contrar așteptărilor, aceste idei nu mi-au revenit în minte din cauza războiului de la graniță, ci citind o carte care n-are nici măcar o legătură cu războiul. O carte scrisă de Roald Dahl, autor despre care am mai scris aici.

Am început să o citim în București. Greu mi-a fost să încep pentru că știam că cele mai multe cărți ale lui Roald Dahl au un început dureros. Știam și că e pe măsură continuarea iar finalul aduce eliberarea mult dorită, dar eu nu voiam deloc să trec prin greu. Nu voiam să regăsesc speranța. Voiam să nu o fi pierdut-o. Nu voiam încă o lecție despre cum să facem față greutăților și despre cum tot greul trece. Voiam să nu mai fie greu. M-am saturat de greu, mi-am spus.

Totuși, nu mă pot pune cu viața, așa că mi-am făcut curaj. Roald Dahl se numără printre oamenii ale căror lecții îmi par prețioase. Mă aflam într-un moment critic și-am zis că eu și copiii avem nevoie de aceste lecții. Am început cartea rugându-mă în gând ca partea tristă să treacă repede.

Ei bine, conținutul cărții nu a avut treabă cu așteptările și rugămințile mele. Deși, pe alocuri, are și părți triste, cartea aceasta e, în primul rând, o minunată declarație de iubire față de părinți și, în special, față de tătici. Am citit fiecare capitol așteptându-mă să se întâmple acel ceva rău pe care să fim apoi învățați să-l depășim sau în legătură cu care să învațăm să facem haz de necaz. Nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta. Viața celor doi protagoniști nu a devenit nici mult mai bună, nici mai rea. Lecția a fost alta. În cartea Danny, campionul lumii, se observă extrem de clar cum un copil poate fi minunat de fericit având acel unic cel mai prețios lucru – iubirea și apropierea tatălui; iubirea neconditionată a tatălui.

În această carte l-am urmărit pe băiețelul Danny cum descoperă că tatăl lui e departe de a fi perfect și am văzut cum, în aceste condiții, iubirea lui față de tata poate doar să crească. Pentru că tata a fost sincer și nu a încercat să pară altceva decât ce era. De asemenea, l-am putut observa pe Danny cum a descoperit că tatăl lui e departe de a fi atotputernic și nu poate să se protejeze 100% nici pe el însuși și nici pe Danny. Tatăl lui Danny este rănit, iar băiețelul este, la rândul lui, lovit de un alt adult. Niciunul dintre ei nu poate face nimic pentru a șterge aceste lovituri, niciunul dintre ei nu se află în centrul universului si nu e privilegiat, dar, prin faptul că își sunt alături unul altuia, ei se simt în siguranță. Fiecare e centrul univeruslui celuilalt. Danny nu are grija zilei de mâine, deși e clar că, în situația lor, ziua de mâine e întotdeauna o provocare. De asemenea, Danny nu are nici jucării, nici mâncare proaspătă și nici măcar o casă cu adevărat decentă. Cu toate acestea, Danny își iubește tatăl și e fericit. E fericit pentru că sunt împreună și pentru că tatăl lui reușește întotdeauna să-l surprindă în mod plăcut; îl surprinde cu micile surprize pe care i le face și cu poveștile extraordinare pe care i le spune. Danny nu are cărți, dar cunoaște povești extraordinare. Pentru că Danny îl are pe tatăl său. Danny e fericit, iar fericirea asta nu e umbrită de tristețe.

Ar mai fi multe de spus. Poate că nu s-ar termina niciodată cuvintele, dar e mai bine ca fiecare să descopere cartea în felul lui și să-și însușească cele scrise în ea. Pentru mine a fost, așa cum spuneam, surprinzător să o descopăr și mai ales în acest moment. Încă mă uimește tare felul în care cărțile mă aleg pe mine oferindu-mi fix ce am nevoie într-un moment sau altul. Acum sigur aveam nevoie de lecția asta. Știu că e doar o carte, dar sunt sigură că sunt, cu adevărat, pe lume, copii care trăiesc în sărăcie și, aparentă tristețe, dar care totuși sunt fericiti. Pentru că adulții lor îi învață să aprecieze puținul pe care-l au și, poate, pentru că acel puțin le dă oportunitatea de a vedea lucrurile cu adevărat importante. Știu că sunt doar cuvinte, dar cartea asta mi-a reamintit că cele mai importante lucruri sunt în noi și pe astea nimeni nu le poate distruge sau fura. Acum, când trăim niște vremuri în care observăm cât de fragile sunt obiectele din jurul nostru, parcă ajută să înțelegem că cele mai prețioase lucruri sunt înăuntrul nostru. Nu e nevoie să fim bogați, perfecți sau atotputernici. Pentru copiii noștri e suficient să fim. Și, în același timp, e tare necesar.

În concluzie, această carte e și despre cele mai importante posesiuni ale noastre și e interesant de văzut că acestea nu sunt unele pe care să le putem atinge cu mâna sau care să cântărească greu în bagaje. Da, cartea asta e o minunată declarație de iubire față de tătici, dar și față de viață. O recomand cu mare drag, la fel cum recomand toate cărțile lui Roald Dahl. S-ar putea să ne ajute să creștem adulți echilibrați; adulți care să nu încerce să pară atotputernici sau perfecți în ochii unui copil și care înțeleg că nevoia de siguranță și nevoia de iubire sunt, de fapt, foarte ușor de îndeplinit.

La final vă las o poză cu o pisică. N-are ea vreo legatură directă cu articolul, dar a „acceptat” azi să fie fotografiată și cred că și-a castigat locul pe acest blog. Pentru că-i face pe copiii mei să zâmbească.