Alegeri…

Când am plecat din București mi-a fost tare greu. Așa cum spuneam, a fost o coincidență că am plecat la țară fix după ce a început invazia Ucrainei, dar modul în care s-au așezat lucrurile a avut ca rezultat doar sporirea anxietății mele.

În dimineața în care a început conflictul am plâns și-am intrat într-o stare teribilă. Dincolo de ceea ce vedeam la știri, necunoscutul mă speria și mai tare. În plus, eu credeam și încă mai cred că va fi război și în România – e doar o părere personală, nu o luați de bună. Totuși, nu știam și nici nu pot să știu când. Imaginile cu refugiații plecați din viața lor cu o geantă sau chiar mai puțin de atât m-au urmărit în zilele în care mi-am făcut bagajul. Niciodată nu mi-a fost atât de greu să-mi fac bagajul și asta în condițiile în care niciodată n-am fost bună la asta. Ultimele genți le-am aranjat în dimineața plecării. Soțul meu i-a scos pe copii la o plimbare prin cartier și eu am rămas în casă. Tremuram și plângeam în timp ce încercam să mă organizez. Nu puteam scăpa de gândul că plec și cine știe când mă mai întorc. Nu puteam scăpa de gândul că, dacă începe războiul cât eu sunt la țară, voi rămâne blocată acolo în timp ce restul vieții mele rămâne la București. Nu puteam scăpa de gândul că s-ar putea să nu mai am la ce să mă întorc și că, într-o clipă, tot ce am construit acolo ar putea să dispară. În același timp, mă simțeam vinovată și puneam o foarte mare presiune pe mine. Acei oameni au plecat din casele lor cu ce puteau duce în mâini, în timp ce în jurul lor cădeau bombe. Eu plecam în vacanță la tară. Aveam câteva zile la dispoziție și o mașină încăpătoare în care să-mi pun bagajele. Mai ales, nu eram in pericol și, totuși, nu eram în stare să-mi încarc gențile.

Cel mai greu a fost la cărți. Cărțile sunt cea mai mare comoră din casa mea. Am zis că voi lua multe. Curând am realizat că n-am cum. Atunci m-am blocat în fața bibliotecii. Ce să aleg? Presupunând că ar începe cu adevărat un război, care dintre acele cărți ar merita salvată? Care merită să piară? N-am putut lua o decizie. M-am gândit la pandemie și la medicii care au fost forțați să aleagă cine trăiește și cine nu. Eu n-am putut alege niște cărți și asta în condițiile în care nici măcar nu mă confrunatm cu un pericol real. Războiul cel mai crunt era în mintea mea.

Inițial am spus că voi lua la nimereală. Știu că îi ziceam soțului meu că voi lua, pur și simplu, un teanc de cărți din bibliotecă. Pentru că nu puteam alege. M-am răzgândit atunci când am conștientizat că ele erau aranjate pe edituri și autori. Uite așa, până la urmă, am ajuns să iau foarte puține. Nu m-am atins de bibliotecă, cu o singură excepție. Am luat doar câteva cărți din camerele copiilor, dintre cele pe care le îndrăgesc ei mai tare în aceast moment.

Fac o paranteză pentru a vorbi puțin despre starea mea. Ea, este, desigur exagerată. Eu nu mă aflam într-un pericol real, din contră. Totuși, am întrat în panică. Războiul ăsta a izbucnit după o perioadă în care ne fusese greu. Fix când voiam să învăț să respir din nou, fix când voiam să încerc să mă relaxez pentru că, în sfârșit, am scăpat de covid ( nu în sensul că s-a sfârșit pandemia, ci în sensul că noi fuseserăm bolnavi și doar ce ne revenisem), aflu că a început război la graniță. Voiam să mergem la țară să ne revenim după perioadă asta grea, nu ca să fug de un eventual război. Totuși, imaginile cu refugiații m-au copleșit. Frica m-a copleșit și ea. M-am descurcat destul de bine aparent. Ce am povestit mai sus reprezintă doar o parte dintre trăirile mele, experimentate, de obicei, atunci când eram singură. Niște emoții pe care acum mi se pare interesant să le explorez de la distanță. Altfel, zilele de dinainte plecării au cuprins mult mai multe alte lucruri, bune si rele. Frica de război a fost doar unul dintre acestea.

Revenind la cărțile mele, așa cum spuneam, a fost o excepție. Am ales și o carte din bibliotecă. O carte în trei volume, citită deja de mine și de Tudor, băiețelul meu mare. Pe vremea aceea Maria era mai micuță dar știu că am vorbit amândoi că o vom reciti cândva și cu Maria. Ne-a plăcut mult pentru că era cu de toate, mai ales cu râs. L-am întrebat pe Tudor dacă e și el de acord să o luăm la țară și să o citim toți trei. A acceptat și-am luat-o.

Cartea se numește Copacul Depărtărilor, este scrisă de Enid Blyton și a apărut la Editura Arthur. Privind retrospectiv, nu-mi dau seama de ce am ales-o fix pe aceasta. Poate pentru că aveam nevoie să le citesc ceva despre care știam deja ce cuprinde; să-mi exercit cumva nevoia asta de a controla lucrurile într-o lume care pare din ce în ce mai nesigură. Sau, poate, pentru că știam că vor și vom râde și conștientizam că toți trei avem nevoie să ne descărcăm prin râs. Sau, poate, am ales-o pentru că știam că-i va vrăji fără ca eu să depun prea mari eforturi. Îmi era teamă că voi mai rămâne mult timp coplesită de emoții puternice și nu știam cum să compensez căderea mea emotională. În orice caz, am luat-o. Am luat-o și am început să le-o citesc fără să mă gândesc vreo clipă că va avea vreun efect profund asupra mea. Întotdeauna am susținut că e bine să recitim unele cărți pentru că ne pot aduce revelații profunde, dar nu mă așteptam la așa ceva acum. Era o carte pentru copii, o cunoșteam deja… Mă gândeam la cât de ușor va fi să o citesc și la cum aș putea citi aproape mecanic în timp ce mintea mea va fi liberă să zburde prin alte locuri. Nu mă așteptam ca această carte să îmi ofere mie ceva în plus. Am subestimat-o.

Cartea prezintă aventurile absolut fantastice ale celor trei frați: Joe, Beth și Frannie. Nu insistă asupra greutăților din viața reală, dar pentru un adult e evident, încă din primele pagini, că cei trei copii nu aveau chiar o viață ușoară. Sunt forțați de împrejurări să se mute de la oraș la țară, nu au masină și au foarte puțini bani. Per total, situația lor materială e destul de proastă, copiii nu merg la școală, ci își ajută părinții în gospodărie.

Cu toate acestea, la fel ca și în cealaltă carte pe care am citit-o recent, copiii sunt fericiți, doar că, în acest caz, fericirea vine din altă parte și e magică. Cei trei copii trăiesc multe aventuri în pădurea de lângă casa de la țară. Pădurea Fermecată are multe secrete și comori. Cel mai prețios e Copacul Depărtărilor, un copac uriaș, magic, locuit de ființe la fel de magice și în al cărui vârf se găsește o intrare spre alte lumi, unele prietenoase, altele periculoase, toate interesante. Periodic, deasupra copacului poposește un nou târam și nicidată nu știi la ce să te aștepți atunci când pășești pe el.

Mi-a plăcut mult cartea asta. Am vrut să scriu despre ea atunci când am citit-o prima dată cu Tudor. N-am prins un moment bun, dar era pe lista mea. E o carte tare, tare frumoasă și e absolut perfectă pentru relaxare și amuzament. Desigur, și pentru speranță. Fiecare capitol e plin de lecții prețioase. Totuși, acum mi-a adus mai multe revelații la care nu mă așteptam.

Chiar mai sus am spus că mă simțeam atât de rău pentru că nici nu apucasem bine să îmi revin din treaba cu covidul și am aflat că bate războiul la poarta țării. E chiar interesant cum în această carte plină cu aventuri ni se predă lecția care spune că greul nu se sfârșește niciodată. Din contră, devine mai greu și e ok să fie așa. Trăim, uneori, cu senzația că dacă am trecut prin ceva dificil, merităm apoi liniște. Doar că rareori vine liniștea, sau, mă rog, rareori vine liniștea așteptată – aceea de lungă durată. Adevărul e că viața e o aventură continuă și asta li se transmite copiilor prin această minunată carte. Așa cum spuneam, realitatea dură ocupă doar câteva pagini din carte, dar aventurile pe care le trăiesc cei mici sunt și ele grele și periculoase, pe potriva lor. Totuși, ni se arată și transmite că sunt, în primul rând, interesante.

Cineva mi-a spus să privesc cu interes și curiozitate viața și provocările ei. Mă străduiesc, de ceva timp, să fac asta. Acum, niște personaje dintr-o carte pentru copii mi-au predat aceeași lecție. Pot doar să mă bucur de faptul că ai mei copii au ocazia să o învețe atât de devreme. Eu sunt deja adult.

Un alt lucru pe care l-am sesizat acum și care, culmea, e repetat destul de des, dar la prima citire nu mi-a atras așa atenția, e acela că avem nevoie de aceste aventuri. Deși e periculos și greu, deși spun că nu vor mai urca niciodată în vârful copacului, copiii tot merg acolo. Pentru că au nevoie de asta și pentru că dacă nu își asumă riscuri, pierd și toate aventurile frumoase.

Sunt multe de spus și suntem abia la al doilea volum, dar, din nou, am făcut o alegere bună. Vă recomand cu drag cartea, e absolut minunată. Am simțit asta când am citit-o prima data. Acum o simt și mai mult.

Altfel, așa cum spuneam, viața e o aventură și fiecare dintre noi e actorul principal în viața lui. Să ne petrecem viața așteptând liniștea, s-ar putea să ne aducă doar dezamăgire. Și plictiseală. 🙂 Să trăim viața cu curiozitate, să învațăm din tot ce se întâmplă, să creștem… toate astea sunt cuvinte care au din ce în ce mai mult sens pentru mine. Cuvinte vechi, privite cu alți ochi. Toți psihiatrii și psihoterapeuții renumiți spun că nu experientele pe care le trăim fac diferența, ci felul în care noi ne raportăm la aceste experiențe.

Cât despre fricile și dilemele mele de dinainte de plecare, ele nu au dispărut, dar, desigur, frica a ajuns în limitele normale. Vacanțele au acest efect. 🙂 În ceea ce privește cărțile, nici azi nu simt că aș putea alege. Îmi amintesc că am răspuns la o astfel de întrebare în urmă cu ceva vreme. Mi-am amintit și când stăteam plângând în fața bibliotecii mele, dar n-am luat acea carte. N-am salvat nimic pentru că n-am putut lua această decizie. Am luat cu noi cărți de care aveau nevoie copiii mei în acel moment și nu cărți pe care mi le-aș fi dorit salvate. Cum spuneam, nici azi nu aș putea alege, dar diferența dintre acum și atunci e că acum nici nu aș mai încerca, iar asta nu mă mai face să mă simt nici goală, nici pierdută, nici neputincioasă. Pentru că toate poveștile citite sunt în mintea și în sufletul meu și al copiilor meu și toate cele necitite pot fi scrise sau inventate. Azi, la întrebarea din acea leapșa, aș răspunde că aș salva orice carte. Dacă s-ar putea. Altfel, atât timp cât suntem în viață, mintea noastră e cea mai pretioasă carte și e bine că pe acesta nu-i nevoie să o cărăm într-un bagaj.

Sursa foto- arhivă personală – Maria, 5 ani, într-un moment de fericire pură 🙂

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s