Cred că lumea în care trăiesc copiii de azi este mult mai periculoasă decât cea din trecut. Asta nu înseamnă că atunci nu se întâmplau lucruri rele. Aș avea propriile mele povești de spus, dar nu simt să o fac acum. Mai degrabă, lucrurile urâte erau ascunse sub preș. Altfel, de întâmplat s-au întâmplat mereu. Totuși, cred că sunt mai multe pericole azi derivate, de exemplu, tocmai din faptul că oamenii se deplasează mult mai ușor dintr-un loc în altul. Apoi nici în propria locuință nu sunt copiii în sigurantă pentru că internetul e și el plin de pericole. În orice caz, probabilitatea ca un copil să fie răpit sau rănit e mai mare în zilele noastre, din punctul meu de vedere.
Îmi e frică pentru copiii mei. Mereu mi-a fost. Totuși, nu am vrut vreo clipă ca frica mea să fie o povară pentru ei. Am vrut și vreau ca ei să crească simțindu-se în siguranță și nu urmăriți frică. Le-am lăsat cât de multă libertate am putut, dar am continuat să îi veghez din umbră. Totuși sunt conștientă de faptul că eu nu pot controla totul. Prin urmare e nevoie ca ei să recunoască un eventual pericol și să reacționeze; să nu se lase păcăliți sau atrași în capcane. Dar e dificil de transmis o astfel de informație copilului. Dacă nu-i spui de suficient de multe ori, e posibil ca el să uite; dacă îi spui de prea multe ori, e posibil să se sperie prea tare.
Soluția a venit de la o joacă spontană. Pentru că, de-a lungul timpului, am citit tot felul de povești, copiii au auzit și de Vrăjitoarea cea Rea și de Baba Cloanța Cotoroanța și de o mulțime de alte personaje negative. Încă de când erau micuți, ne jucam de-a un astfel de personaj negativ – oricare dintre ele. Desigur, eu eram Vrăjitoarea cea Rea care încerca să îi prindă pe ei. Între timp am devenit și Baba Cloanța Cotoroanța, dar, indiferent de numele pe care-l primeam sau îl primesc într-un astfel de joc, foarte important era faptul că eram cam prostuță și neîndemânatică. Cei mici învingeau întotdeauna și se prăpădeau de râs în timp ce făceau asta. Pe lângă faptul că se distrau copios, scopul jocului era să le ofer acele momente în care ei să se simtă puternici.
Într-o perioadă în care nu prea eram în formă din punct de vedere fizic, am jucat acest joc un pic diferit. L-am jucat folosind mai mult cuvintele. Practic, eu încercam să îi păcălesc pe ei. De obicei ei, se prefăceau că merg liniștiți pe stradă iar eu apăream deghizată în zâna cea bună. Încercam să le promit tot felul de lucruri și să îi păcălesc pentru a veni cu mine acasă. Inițial nu am fost prea atentă la ceea ce spuneam, dar apoi am conștientizat oportunitatea extraordinară pe care mi-o oferă acest joc. Am început să transpun în joc tot felul de situații care ar putea fi reale. M-am prefăcut a fi o doamnă binevoitoare, o mămică la plimbare cu bebelușul, o bătrână cu un cățel și multe multe altele. Am inventat tot felul de scenarii în care încercam să îi atrag înt-o capcană. La început am reușit de câteva ori. Le-am dat desigur, oportunitatea de a scăpa și de a mă învinge pe alte căi, dar și de a învăța din asta. De ceva timp nu mai reușesc să-i păcălesc deloc. Ei găsesc o replică inteligentă pentru fiecare propunere a mea și se distrează copios atunci când eu mă înfurii teatral pentru că ei sunt atât de inteligenți iar eu, Baba Cloanța, nu mai reușesc să îi păcălesc. Ulterior am putut observa că ei au rămas cu multe informații din acest joc și asta fără a fi în vreun fel speriați pentru că e un joc în care ei castigă mereu. Cel mai important e faptul că au învățat să nu plece cu un străin oricât de binevoitor ar părea acesta și orice le-ae promite.
Pornind de la acest joc, am jucat și jocul în care copiii rămân singuri acasă. Mama și tata sunt nevoiți să plece – motivul e întotdeauna amuzant – iar ei trebuie să se descurce singuri – și sunt foarte încântați de asta- dar apar tot felul de probleme. Am discutat despre inundații, incendii, hoți și multe altele. Totul în joacă, dar profitând de asta pentru a îi îndruma spre reacțiile corecte. Ca o paranteză, jocul acesta a ajutat foarte mult atunci când soțul meu lucra de acasă și eu am fost nevoită să ies. Copiii s-au jucat singuri fără să îl deranjeze pe tatăl lor, prefăcându-se că sunt singuri acasă. Apoi am avut discuții foarte interesante despre cum s-au descurcat. Altfel, jocul e foarte util pentru că le putem transmite informații importante fără să îi speriem, dar și pentru că aceste informații se fixează bine de tot în mintea lor. Noi, părinții, nu putem să fim siguri de faptul că atunci când vor rămâne singuri acasă nu se va întâmpla nimic rău dar îi putem învața cum să reacționeze în fața eventualelor probleme.
Ambele jocuri pot fi jucate atât timp cât stârnesc râsul și celor mici le plac. Dacă se transformă în discursuri plictisitoare ale adultului, ele nu vor atinge obiectivul propus. Avantajele sunt multiple pentru că nu doar îi învățăm pe copii cum să reacționeze în situații dificile, petrecem și timp de calitate împreună.
Pe lângă aceste jocuri, uneori le vorbesc și serios despre pericole. Discuțiile sunt spontane și, de obicei, pornesc de la ceva ce am citit sau de la ceva la care au fost ei martori. De regulă, aceste discuții durează până spun ei stop – de reținut că faptul că, spre exemplu, cel mic nu mai e atent, e echivalentul lui stop – și îi asigur întotdeauna că sunt în siguranță. Spre exemplu, când le era teamă de „Vecinul cel Rău”, le-am vorbit despre cât de solidă e ușa noastră, dar am discutat și despre cum e mai bine să reacționăm dacă ne întâlnim cu el.
Acestea fiind scrise, vă doresc să vă jucați cât mai mult și cât mai frumos, iar dacă vi se pare grea joaca, vă recomand cartea Rețete de Jocuri. Am scris mai multe despre ea aici, e minunată și ne oferă multe idei, revelații și soluții. Desigur, e important să nu uităm să avem și încredere în copiii noștri. Sunt mai puternici decât par. 🙂

Sursa foto – Pexels.com