Locuim într-o zonă frumoasă cu multe locuri de joacă pentru copii. Unul dintre ele e chiar în spatele blocului. E mare, înconjurat de copaci și verdeață și destul de îngrijit. Sunt copii care vin zilnic aici, mulți se cunosc unii pe alții, pe părinți, pe bunici și tot așa. Copiii își uită adesea jucăriile în parc. Prietenii le iau acasă și le țin în siguranță până în ziua următoare. Dacă proprietarul jucăriei nu-i cunoscut de nimeni, jucăria e lăsată pe o bancă, în parc. Nimeni nu și-o însușește și eu nu știu să fi fost vreun copil care să nu-și recupereze jucăria pierdută. Mergem și noi aici, uneori, dar mai mergem și prin alte parcuri din cartier. Un altul este chiar mai frumos decât „al nostru” pentru că are și mai mulți copaci, dar de ceva timp sunt dezamagită de el. În trecut era cel mai îngrijit parc din cartier, dar pe vremea aceea există și un paznic acolo. Apoi n-a mai fost paznic și parcul s-a cam degradat. Nu vizibil pentru toți. Ansamblurile de joacă încă sunt în stare bună, curățenie se face, dar nici cei mai dedicați oameni nu pot face față. În ultimul timp l-am găsit mereu plin de gunoaie de tot felul și de copii prea zgomotoși. Aș fi renunțat să mai mergem acolo, dar se întâmplă adesea să avem treabă fix în acea zonă. Așa că mergem, totuși. Uneori strângem noi gunoaiele.

Acolo am fost și ieri. Aveam ceva de făcut în zonă și apoi copiii s-au jucat puțin în parc. Am avut și o zi plină și-am plecat destul de rapid spre casă. Veseli.

Am intrat în casă. Tudor s-a dus la duș în timp ce eu mi-am schimbat hainele. Mă așteptam să o găsesc pe Maria (5 ani) deja spalată pe mâini, așteptându-și rândul la duș, dar, în schimb, fetița era încă pe hol și m-a chemat cu o voce slabă și cu ochii în lacrimi. A zis că vrea să-mi spună ceva, dar să nu mă supăr și să nu spun la nimeni. I-am promis că așa fac și mi-a spus că și-a uitat jucăriile în parc. Apoi au început să-i curgă lacrimi din ochi, în timp ce ne priveam una pe alta. Două jucării erau. Două pe care le iubea mult. Și mă privea în timp ce lacrimile îi tot curgeau ușor din ochi, în tăcere, și eu simțeam că mi se rupe sufletul. M-aș fi întors. Atunci. Dar Tudor era deja la duș. Apoi, eram convinsă că nu le vom mai găsi iar fetița mică părea să-mi citească gândurile.

” Mergem mâine, mami. Eu sper să le găsim mâine.”

” Mergem, Maria, dar…”

„Ai încredere, mami. Ai încredere! Eu nu-mi pierd speranța!”

Îmi spunea toate astea cu voce fermă, dar în șoaptă și cu ochii strălucitori. Știu că încerca să se încurajeze singură.

Am ajutat-o să-și dea adidașii jos și apoi am spalat-o eu pe mâini. Apoi am tinut-o în brațe. Între timp, Tudor terminase dusul și m-a chemat să-l ajut la șters pentru că îi era prea frig. L-am șters pe păr în timp ce ne priveam unul pe altul în oglindă.

„Mă întreb cum ai devenit asa de tristă dintr-o dată. Erai veselă…” mi-a zis.

I-am zis că nu-i pot spune. Apoi, pentru că nu-i place când există secrete printre noi, a început să spună tare, pe un ton deloc plăcut, că va afla el pentru că mereu află toate secretele. Știa că asta o va înfuria pe Maria, dar, între timp, Maria venise în baie pentru duș și a zis încet, deloc furioasă, că pot să-i spun. Eu am ținut să-i atrag mai întâi atenția asupra faptului că nu-mi place cum se poartă, dar fetița mică a zis cu voce joasă că și-a uitat jucăriile pe bancă. S-au lăsat din nou câteva clipe de tăcere. Vedeam cum îl doare și pe Tudor întâmplarea. Stia cât de mult iubea Maria acele jucării, dar nu știa ce să facă cu durerea pe care o simțea. Până la urmă a zis că îi dăruiește o jucarie din aceeași colecție (avea și el două). De tot. Și asta în condițiile în care lui nu-i place nici măcar să împrumute propriile jucării. Cu ochii în lacrimi, Maria a zâmbit și i-a mulțumit.

Apoi am ajutat-o pe Maria să facă duș și, în timp ce o ștergeam, am avut următoarea conversație:

„O să le găsim, mami. Ai încredere.”

„Poate le vom găsi, iubita, dar, ai văzut, erau mulți copii acolo…”

„Nu-ți pierde speranța, mami! Eu sper că acel copil care le va găsi o să aibă o mamă bună care să-i spună că nu e bine să iei acasă jucăriile uitate de alt copil.”

Și a repetat asta și-apoi s-a dus să se îmbrace si-am auzit-o cum a început să plângă, de data asta tare. M-am dus la ea și am ținut-o în brațe. La rândul lui, Tudor era agitat. Îl vedeam. L-am chemat și pe el în brațe dar îi e greu când plânge cineva lângă el. Îl vedeam că vrea și el să plângă, dar parcă nu putea. Apoi a început să atingă într-un mod deloc ok un tablou a cărui ramă o făcusem împreună, cu o zi în urmă. Lipisem ghinde și castane și scoarță de copac pe margini… N-am apucat să-mi termin fraza prin care încercăm să-l opresc. Tabloul a căzut și rama s-a stricat. Era ușor de reparat, dar nu asta era important. Băiețelul își primise , în sfârșit, pretextul să plângă și el. Și a început și-au plâns amândoi în brațele mele în timp ce le spuneam că e în regulă să fie triști. Fusese o zi grea. Jucariile si rama erau doar cireașa amară de pe un tort la fel de amar. Apoi Maria s-a oprit și i-a oferit și ea o jucarie lui Tudor. Tudor s-a oprit și el, i-a mulțumit și a zâmbit. Apoi au început să se joace în timp ce îmi descriau în detaliu jucăriile pierdute și eu scriam totul într-un mesaj adresat tatălui lor. Eram convinsă că nu le va găsi, dar am considerat că e important să meargă soțul meu și să verifice atunci când venea de la muncă. Cu cât verificam mai repede, cu atât erau mai mari șansele să le găsim. Dar nu credeam și nu speram la așa o minune.

Minutele au trecut greu și ușor în același timp. Copiii n-au mai plâns. Se descarcaseră, erau liniștiți dar au mai fost momente de tristețe în care Maria îmi repeta să am încredere și îmi spunea despre mama bună a copilului care le va găsi. Știu că pe ea încerca să se încurajeze și mă durea când o auzeam.

Apoi a venit soțul meu. Si a venit cu jucăriile. Le găsise lângă bancă.

„Ți-am spus eu, mami! Ți-am spus eu să ai încredere!”

Da, mi-am zis. Îmi lipsește încrederea și nu doar mie. Cred că suntem mulți cei cărora ne lipsește încredere în faptul că oamenii sunt buni. Ceea ce e, cumva, ciudat pentru că, până la urmă, toți suntem oameni. Copiii cred în bunătatea din sufletul oamenilor și eu, azi, cred că lumea ar fi mai bună dacă toți am crede asta; dacă am vedea acel ceva bun care se află în fiecare om. Chiar și în cei care, aparent, sunt cei mai răi și, mai ales, în noi înșine.

M-am gândit că-i naivă fetița mea și mă durea să o văd astfel. Mă durea și dezamăgirea pe care eram sigură că avea să o simtă în momentul în care va ști sigur că jucăriile nu vor mai fi recuperate. Dar n-a fost așa. M-am înșelat. Ea a crezut în bine și totul a fost bine. A crezut în bine chiar dacă în trecut a avut parte și de multe dezamăgiri. A crezut chiar dacă eu nu credeam. Încerc să învăț și eu de la ea și sper ca ea să rămână cât mai mult timp așa. Să nu-și piardă speranța și să vadă binele din sufletul oamenilor. Să aibă încredere! Nu cred că oamenii se schimbă radical în funcție de ce credem noi despre ei – deși se întâmplă uneori – dar cred că oamenii care aleg să vadă binele, mai degrabă decât răul, sunt mult mai liniștiți și, poate, mai fericiți.

Poza e cu o pisică pentru că fetița iubește pisicile. 🙂