Despre cum m-a ajutat tehnologia să cresc

Tare frumoasă provocarea zilei! Cei de la Spacer, compania care ne oferă o gamă variată de produse electronice și IT, începând de la periferice PC și până la accesorii laptop și smartphone sau scaune pentru Gaming, ne-au propus să scriem despre cum ne-am îndeplinit visul de a fi un om care scrie povești, un blogger; despre noi și cum am evoluat din toate punctele de vedere, despre cum am reușit să fim mai cretivi cu ajutorul tehnologiei. Pe scurt, să scriu eu despre cum am crescut eu. Da, frumoasă și un pic emoționantă această provocare… Prima dată m-am gândit că-mi aduce aminte de discursurile TED. Acelea în care oamenii spun povești motivaționale în care actorii principali sunt chiar ei. Și cine nu și-ar dori să facă ceva extraordinar, să aibă o poveste care să-i inspire pe ceilalți?… Am zâmbit gândindu-mă la asta și la o așa minunată oportunitate, dar, după primul zâmbet, a apărut vocea din mintea mea care-mi spunea că sunt prea puțin importantă ca să scriu eu un așa articol. Pentru că, deși fiecare gând scris vreodată pe acest blog e o parte din mine și deși, de-a lungul timpului, am scris destul de multe articole despre care-aș putea spune că sunt motivaționale, atunci când mi se spune explicit să vorbesc/scriu public despre mine, mă blochez. M-am gândit că sunt doar un punct mic în lumea asta mare și sunt multe alte puncte mai mari și mai importante. M-am gândit la asta, dar apoi mi-am amintit câteva cuvinte din ultima carte citită:

Toți oamenii din lume ar trebui să fie ovaționați în picioare măcar o dată, pentru că toți biruim lumea.
August P. în Minunea ( R.J.Pallacio, Editura Arthur, 2022)

Ca o completare, e clar că toți oamenii din lume ar trebui, mai întâi, să se afle pe o scenă măcar o dată în viață. Pe o scenă în care reflectoarele să fie îndreptate doar și doar asupra lor. Pentru că fiecare dintre noi, oricât de mari sau mici ne-am simți, avem o poveste de spus și fiecare poveste e importantă.

M-am gândit că nu e o opțiune să refuz să urc pe scenă. Mai ales că e o scenă virtuală reprezentată chiar de blogul meu. Măcar din respect față de alții cărora le e mult mai greu decât mie și, totuși, fac asta de-adevăratelea. Da, mă gândesc tot la cartea de mai sus, și, în cazul în care nu o știți, vă spun că nu doar se numește Minunea. Chiar e o minune. Din ea aflăm povestea unui băiețel, August, născut cu o malformație care-l face să arate urât. Atât de urât încât oamenii din jurul lui se sperie atunci când îl văd și, implicit, îl resping. Cu toate acestea, el găsește curajul de a ieși în lume și cei care deschid, cu adevărat, ochii, îl văd fix așa cum e de fapt. Adică minunat. Dar tare grea e această călătorie… Cert e că, deși e o doar o carte, la fel ca toate cărțile, ea e inspirată din realitate și mi-a dat curaj să scriu.

Așadar, am urcat pe scenă. Dar despre ce aș putea eu vorbi eu? Ceva care să implice creșterea mea, blogul, scrisul, creativitatea și tehnologia… E clar că am un blog și scriu pe el pentru că, altfel, acest articol nici n-ar exista, dar la fel de clar e și că n-am un blog de succes. E un blog mic care nu iese prea tare în evidență. E clar și că tehnologia ne face viața mai ușoară dacă știm să o folosim înțelept. Mai mult, tehnologia chiar ne ajută să fim creativi, indiferent dacă avem sau nu bloguri pe care să scriem, și asta pentru că, în momentul în care aparatele preiau o parte din responsabilitățile noastre, ne rămâne timp să ne dezvoltăm pe alte planuri iar dezvoltarea are mare legătură cu creativitatea; plus că pe Google găsim o cantitate uriașă de informație care ne poate ajuta când suntem în pană idei. Dar cum să pun toate astea într-un loc? Și ce ar putea să facă această combinație să fie specială pentru mine?

Adevărul e că proba asta m-a făcut să conștientizez mai bine ca niciodată ce înseamnă blogul meu pentru mine. Inițial am vrut să scriu o poveste mai puțin personală, un fel de basm modern sau o parodie a unui basm. Să arăt parcursul eroului principal care trece printr-o serie de încercări, dar nu-i ajutat de ființe magice, ci de tehnologie. Și m-am apucat să scriu și m-a prins povestea. S-a dus în alta direcție – mi se întâmplă, adesea, când scriu. Cert e că atunci mi-am amintit că mie îmi place mult să scriu.

Deși, în urmă cu trei ani, am stabilit că sunt blogger după ce m-am aflat între finaliștii SuperBlog, adevărul e că nu mă recomand niciodată așa. Fară falsă modestie, când am văzut că trebuie sa scriu despre cum am crescut eu ca blogger, primul gând a fost la bloggerii care fac asta pe bune și mi-am zis că nu e cazul. Pentru că, să fii blogger e o treabă mult mai complexă care nu implică doar scrisul sau plăcerea de a scrie și îi admir mult pe oamenii care fac blogging în adevăratul sens al cuvântului. Da, uneori fac și eu asta. Uneori particip la SuperBlog, ca acum, și, spre exemplu, mă gandesc cum să includ în articol linkurile cerute pe cuvintele cheie potrivite. Totuși, de cele mai multe ori doar scriu și partea asta mai tehnică e pe locul doi. Am stat trează până târziu ca să scriu articole care nu-mi dădeau pace, dar n-am stat trează până târziu ca să învăț detalii tehnice despre cum sa fac să ajunga articolul la mai mulți oameni, câte linkuri să pun în articol, ce să scriu la descrierea pozelor si altele asemenea. Pentru că, îmi dau seama, scrisul e pasiunea mea și blogul meu e instrumentul prin care această pasiune prinde viață. Da, asta nu înseamnă că nu sunt și blogger. Dar sunt, în primul rând, o mamă care are o pasiune și care a găsit o modalitate să își hrănească această pasiune. Acest blog s-a născut într-una dintre cele mai dificile perioade din viața mea, când nu mă mai regăseam pe mine și eram la pământ, căzută în cea mai adâncă prăpastie; acest blog s-a născut din nevoia de a face ceva pentru mine într-o perioadă în care traiam doar pentru cei din jurul meu și asta îmi ocupa tot timpul. El a rămas, până azi, locul meu special în care mă retrag atunci când am nevoie să simt că sunt eu.

Deși nu-s prea bună la tehnologie, fix tehnologia m-a ajutat să fac asta. Pentru că datorită tehnologiei am reușit să creez acest loc special în care pot scrie. Dacă n-aș fi avut un smartphone pe care să pot scrie toate ideile din mintea mea, aș fi scris foarte puțin (și daca n-aș fi avut accesorii care sa-mi protejeze smartphone-ul, desigur).Iubesc stiloul și foaia de hârtie și chiar cred că e terapeutic scrisul de mână dar, trebuie să recunoaștem, ai nevoie de timp să faci asta. Aș fi scris doar foarte puțin din cât am scris dacă m-aș fi folosit doar de hartie și stilou. Și cu siguranță n-aș fi făcut un material cum e cel de mai jos, în timp ce pregăteam prânzul și apoi cina:

Da, ăsta-i adevarul meu. Nu mă consider neapărat un blogger ci un om care scrie pe un blog, dar spun asta și influențată de ceea ce văd în jur, de blogurile mari din jur. În același timp, mi-am amintit că le spun mereu copiilor mei să nu se mai ia la întrecere unul cu celălalt ci fiecare cu el însuși. Pe același principiu, aș fi nedreaptă dacă, în loc să mă gândesc doar la alți bloggeri, nu m-aș gandi și la mine; as fi nedreaptă și un exemplu deloc bun pentru copiii mei dacă nu aș vedea și evoluția mea, ca blogger, din clipa în care am scris primul articol și până azi. E clar, am crescut și pe aceat plan. Văd asta, dar cred că, uneori, e în regulă și de dorit și să nu ne evaluăm în niciun fel. Nici prin comparație cu altii, nici prin comparație cu noi înșine. Uneori e ok să facem, pur și simplu, ceea ce ne place fără să cuantificăm asta.

Povestea de azi e despre cum să ai curajul sa faci ceva ce îți place, să investești timp și energie în ceva ce îți place și, indirect, să investești în tine. Blogul meu e despre mine și despre proiectele mele și e locul unde zâmbesc cel mai tare atunci când e vorba doar despre mine. Una dintre părțile frumoase ale vieții e că suntem liberi să avem pasiuni fără să ajungem specialiști în acel domeniu, ba chiar și fără să evoluăm . De asta se numesc pasiuni. Putem să dansăm dacă ne place, chiar și dacă ne împiedicăm la fiecare trei pași. Putem să desenăm fără să avem vreun strop de talent la desen și putem să cântăm fară să avem voce. Avem voie să ne placă orice si să facem ceva doar pentru că ne dorim și atat. Iar dacă pasiunea asta ne costă bani sau timp, e bine să înțelegem că asta e o investiție în noi. Ca zâmbetul nostru e prețios.

Prin urmare, dacă aș fi pe o scenă azi, aș spune că cel mai grozav lucru pe care l-am facut și care m-a ajutat să cresc, ca om, si să nu mă pierd pe mine, a fost să fac constant ceva pentru mine. Acel ceva e scrisul și blogul meu mi-a oferit oportunitatea de a scrie. Cred că cea mai bună metodă de a crește e ca, măcar din când în când, să ne întoarcem privirea spre noi și să facem ceva ce ne face să zâmbim. Eu simt că am făcut asta și asta m-a făcut un om mai bun. Faptul că nu mi-am ignorat nevoia de a-mi hrăni pasiunea, m-a ajutat să fiu mai receptiva și mai atentă și la nevoile celorlalți. Faptul că mi-am permis să scriu mai multe despre ce simt, m-a ajutat să mă înțeleg mai bine și sa-i înțeleg mai bine pe oamenii din jurul meu. Faptul că mi-am eliberat mintea scriind, m-a ajutat să fiu mai creativă în viata de zi cu zi și să găsesc soluții la probleme care păreau de nerezolvat. Faptul că n-am uitat de mine, m-a ajutat să fiu o mamă mai bună pentru copiii mei. Și pentru toate astea e de vină tehnologia pentru că fără tehnologie, blogul meu n-ar exista.

Si mai frumos e că pot face asta oriunde vreau și oricând vreau. Pentru pasiunea mea am nevoie de un smartphone si, uneori, de un laptop și astea pot să le iau cu mine oriunde merg. Pentru că tehnologia se împacă foarte bine cu călătoriile. Desigur, înainte să pornim la drum însoțiți de tehnologie, e bine să aruncăm un ochi în categoria Sport si calatorie de pe Spacer. Un smartphone sau un laptop ne pot ajuta să ne îndeplinim visuri minunate, dar doar dacă le îngrijim si protejăm corespunzător. Altfel durata lor de viață e limitată. Eu știu bine asta pentru că sunt omul care a reușit să distrugă două smartphone-uri noi într-un timp foarte scurt, în așa fel încât curgeau bucăți de sticlă din ele iar reparația era aproape imposibilă și oricum nu conta pentru că ar fi costat prea mult. Da, mi-am învățat lecția. Promit. Și am învățat și că detaliile contează enorm. Un mousepad de calitate superioară poate face diferența între o experiență neplăcută în fața computerului și una ușoară și frumoasă. La fel și un scaun confortabil. Un rucsac potrivit ne protejează spatele și laptopul. Un suport de telefon ne protejează smartphone-ul și viața. Da, toate contează și pe toate cele enumerate de mine le găsiți pe Spacer.

Vă invit și pe voi sa scrieți despre cum ați crescut și ce v-a ajutat să faceți asta. Și dacă vi se pare greu să vorbiți despre voi în felul ăsta, citiți cartea Minunea sau măcar priviți filmul. Va las trailerul în comentarii.

Mai ales, nu uitați sa priviți întotdeauna și spre voi înșivă și să va hrăniți pasiunile. Pentru că fiecare dintre noi e important și fiecare poveste are morala ei, prețioasă. Pentru că, așa cum spune August, toți biruim lumea.