Sâmbătă a fost Gala SuperBlog, iar eu am fost suficient de curajoasă să particip și nu oricum, ci în calitate de câștigătoare a locului 3. Aveam emoții mari, uriașe cred, și încă nu-mi venea să cred că sunt pe podium. În drum spre eveniment mă tot întrebam ce o fi fost în mintea mea de am ales să merg pentru că eu am prea mari emoții și clar nu o să iasă bine. Articolul de față e dovada faptului că am supraviețuit, iar dacă vreți să aflați cum a fost la Gală, ce am învățat din această ediție SuperBlog și cum am ajuns eu pe podium, vă invit să citiți mai jos.

Cuprins

1. Câteva cuvinte despre SuperBlog
2. Cum a fost la Gală
3. Ce am învățat în această ediție SuperBlog
4. Cum am ajuns pe podium?

Câteva cuvinte despre SuperBlog

Înainte de toate, pentru cei care încă nu știu, menționez că SuperBlog este o competiție de blogging creativ care se desfășoară de 2 ori pe an, primăvara și toamna. Pentru a participa e nevoie să îți anunți înscrierea printr-un articol pe blogul personal ( cu o vechime de minim 3 luni și cel puțin 20 de articole publicate), să îți faci cont și să înscrii articolul în platforma SuperBlog. Nu e obligatoriu să participi la toate probele, poți scrie doar la cele la care dorești sau chiar la niciuna. Fiecare probă e propusă de un sponsor și are un juriu care notează articolele. De regulă sunt cel puțin 3 premii la fiecare probă, dar există și excepții, asta însemnând inclusiv că sunt și sponsori care oferă produse pentru testare (în această ediție au foat oferite cărți de la Editura NICULESCU, dar și paste și făină Băneasa). Concurenții care participă la toate probele primesc diplomă de finalist și un cadou (oferit, în această ediție de Editura NICULESCU), chiar dacă nu au câștigat niciun premiu la probe și indiferent de punctajul obținut. De asemenea, concurentul care obține cel mai mare punctaj general primește trofeul SuperBlog și toți ocupanții podiumului primesc premii în bani oferite de SwissPlan.

E bine să știți că publicarea articolelor la o probă sau alta presupune și promovarea sponsorilor, dar nu vorbim, totuși, despre advertoriale clasice. De obicei se insistă pe creativitate și originalitate și, în plus, aceste articole nu sunt plătite, ele putând sau nu să fie premiate. În fapt, dincolo de premii, concursul presupune conectarea bloggerilor cu sponsorii și exersarea scrierii creative pe diverse teme.

Cum a fost la Gală

Revenind la gală, am pornit, așa cum spuneam, cu mari emoții. Eu am mai fost o dată finalistă SuperBlog, în 2019 și, ulterior, m-am mai înscris la concurs, dar fără să particip la toate probele și fără să iau vreodată vreun premiu (cu excepția unei probe extra-concurs la care am participat vara asta). La Gală nu mai fusesem niciodată și nu cunoșteam pe nimeni. Pe Facebook nu fusesem activă și mi se părea foarte ciudat, mai ales că urma să întâlnesc oameni despre care simțeam că mă cunosc deja prin intermediul blogului meu. Mă simțeam cumva, descoperită, și asta nu era chiar confortabil, mai ales că nu mai interactionasem vreodată cu atât de mulți oameni, față în față, din postura de blogger.

Evenimentul a avut loc la Katz GastroLab care ar merita mai multe cuvinte din partea mea, dar am fost atât de copleșită de toate celelalte, că n-am putut să fiu prea atentă la detalii. M-a adus soțul meu cu mașina și mi-a plăcut că am găsit locul ușor și era bine semnalizat, iar ăsta e un plus. Cu locurile de parcare e mai greu, dar asta e o caracteristică a centrului Bucureștiului, în general. Cert e că vorbim despre un loc nou și frumos în care m-am simțit bine.

Când am ajuns, am coborât rapid din masină, am respirat adânc și am deschis ușa. O angajată draguță era la intrare și împărțea pahare cu șampanie. Mi-am zis că primul pas a fost făcut, am luat un pahar și am urcat scările spre mansardă. Știu că îmi doream foarte tare să nu nimeresc în mijlocul unui grup și să fie nevoie sa mă prezint în momentul ăla în care se lasă liniște și toți ochii se îndreaptă spre cel nou venit, în cazul ăsta, eu. Și, ce credeți? Fix așa a fost și încă un pic mai rău. Când am terminat eu de urcat scările, am ajuns într-o încăpere în care erau mese de o parte și de alta și în centru un mic culoar. Lângă mese, în picioare, era un grup de bărbați. Doar bărbați. Ca să mergi mai departe, trebuia să treci fix printre ei. De vis. Aveam doar o opțiune decentă – „Bună. Eu sunt Mariana.” Am făcut cunoștință cu fiecare, am uitat în secunda doi pe cine am cunoscut și mai mult decât „îmi pare bine” n-am mai știut să zic. Acum mă gandesc că nu s-au așezat strategic în felul ăla, dar efectul a fost intens.

Au urmat câteva minute de ceață totală în care m-am așezat la masă, habar n-aveam ce să fac mai departe și mi-a trecut prin minte faptul că s-ar putea să înțepenesc, în tăcere, la masa aia. Am apreciat că stăteam confortabil și locul nu era luminat puternic. Măcar aveam parte de un strop de intimitate.

M-a scos din amorțeală Diana Dincă-Lupu de la Editura NICULESCU. O cunoscusem la Gaudeamus și a fost absolut minunat să văd o față prietenoasă care nu era 100% nouă. După asta au început să se învârtească rotițele în capul meu, m-am ridicat, am băut o gură de apă și am mers să o cunosc pe Claudia. I-am spus că am mari emoții, ea a fost tare draguță și m-am bucurat mult să vorbesc cu ea.

Apoi lucrurile s-au schimbat. Am cunoscut și alți superbloggeri, mai noi sau mai vechi, am stat de vorbă și cu câștigătorul trofeului, Andrei Olteanu, și am constatat că toți sunt oameni frumoși, calzi și prietenoși. Aproape că am uitat de emoții și mai aveam un pic și râdeam de cât de teamă îmi fusese. Totul până când am realizat că se apropie momentul în care eu trebuia să țin microfonul și emoțiile au revenit în forță.

E interesant cum, înainte de un eveniment, spunem simplu că avem emoții, dar prea puțini ne întrebăm ce înseamnă acest cuvânt, poate un pic prea vag, pentru noi. Ce anume ne face să avem emoții? Ce fel de emoții avem?

Eu am presupus, din start, că emoțiile mele vin din faptul că nu cunosc pe nimeni acolo și că, în general, nu funcționez foarte bine atunci când sunt înconjurată de mulți oameni necunoscuți. Plus că a trecut tare mult timp de când am vorbit ultima dată în fața unui grup. Știind toate astea, n-am stat să le analizez, le-am luat de bune, am zis că trebuie să încerc și asta-i singura cale de a le controla. Asta nu înseamnă că nu mi-au trecut scenarii prin minte. Mă gândeam că sigur voi face o gafă, ori o să spun ceva greșit, ori voi face vreun gest greșit, ori o să mă bâlbâi, tremur, împiedic și altele asemenea. Toate mi-au trecut prin minte, dar nicio clipă nu m-am gândit la faptul că s-ar putea să-mi vină să plâng.

Atunci când mi-am auzit numele, am coborât scările și m-am îndreptat spre Claudia care m-a întâmpinat zâmbind Am primit microfonul, am început să vorbesc, am fost conștientă de faptul că vocea mea se auzea clar, am mulțumit tuturor și am ținut neapărat și am reușit să le mulțumesc copiilor mei, Tudor și Maria. Ei și când am spus eu asta, am realizat că-mi tremură microfonul în mână. Claudia a întrebat dacă m-au înțeles copiii și în acel moment mi s-au umezit ochii și am simțit că rămân fără voce. Total neașteptat, nu înțelegeam ce se întâmplă, doar știam că nu mai pot vorbi. Am repetat un „m-au ajutat” de două ori și-apoi Claudia a vorbit puțin, cât să-mi dea un tare necesar răgaz să-mi revin. Pe filmare nu cred că se văd lacrimile din ochii mei, dar ea le-a văzut și m-a ajutat și tot de ea m-am agățat eu ca să pot continua. Am păstrat contactul vizual cu ea și asta a fost ancora mea, cea care mi-a permis să pot vorbi în continuare (știu că îmi repetam în minte – uită-te în ochii ei, uită-te în ochii ei) fără să știu prea bine ce spun, dar, cel mai important, fără să plâng. Și am reușit să ies întreagă din acest moment care, pentru mine, a fost cel mai greu din toată competiția. Îi mulțumesc Claudiei pentru tot, inclusiv pentru faptul că, după acel prim moment, a ținut ea microfonul. E un detaliu tare important.

M-am tot gândit apoi la asta. Cum spuneam, mă așteptam la orice, mai puțin la lacrimi. Să-mi vină să plâng cu microfonul în mână, nu era pe lista de opțiuni și nu înțelegeam. Atunci am realizat că cel mai important motiv pentru care am ales să particip la SuperBlog, motiv pe care nu l-am scris în articolul de înscriere și nici nu l-am rostit, cu adevărat, prea clar, a fost acela că voiam și aveam nevoie să fac eu ceva pentru mine. A foat un an greu, cu multe provocări și emoții și în care am cam fost mai jos de podium în viața mea, de zi cu zi. Aveam nevoie să mă întorc puțin spre mine, să fac ceva pentru mine și cum scrisul e lucrul care-mi place cel mai și cel mai mult, SuperBlog a fost acel ceva. Plus că venea după o pauză de scris pe blogul meu și prin faptul că mi-am propus să particip la toate probele, mi-am oferit o „scuză” pentru a scrie. Și le-am spus soțului meu și copiilor că m-am înscris la acest concurs și că vreau și e important pentru mine să particip la toate probele. Atât. Am zis că nu-mi propun să câștig vreun premiu, nici măcar nu ma gândesc acolo. Vreau să particip, să mai învăț lucruri, să mă mai dezvolt un pic pe partea asta. Nu le-am spus că am nevoie să particip, că am nevoie să scriu, dar cred că asta s-a simțit în acel „e important pentru mine să particip„.

Acum, soțul meu e adult, ne așteptăm ca un adult să înțeleagă, dar copiii rămân copii. Faptul că ei au înțeles, fără prea multe cuvinte, a fost, îmi dau seama, extrem de important și asta m-a făcut să plâng. În (aproape) fiecare zi m-au lăsat liniștită cam 30 de minute, timp în care s-au jucat singuri, fără să mă întrerupă. În plus, seara, după ce Maria adormea, obișnuiam să mai stau de vorbă cu Tudor, dar în multe din serile SuperBlog, el citea lângă mine, în timp ce eu scriam pe telefon. Desigur, nu pot uita faptul că s-au implicat activ, cel mai tare la probele despre cărți, pisici și mâncare, dar, în general, le-am povestit despre aproape toate probele și despre ideile pe care le aveam. Totuși, dincolo de tot, susținerea lor a însemnat, în primul rând, faptul că au înțeles că e important pentru mine, iar eu eram importantă pentru ei și s-a văzut. Participarea mea la acest concurs, în acest moment, a fost, îmi dau seama, puntea pe care noi am trecut într-o nouă etapă din viața noastră împreună. Etapa aia în care copiii se desprind ușor de mami și înțeleg că ea e o ființă individuală care are propriile nevoi si dorințe. Si etapa în care mami înțelege si ea asta. 🙂 Știu acum că de asta mi-a venit să plâng și că acel „m-au ajutat” rostit la microfon însemna toate astea la un loc.

Îi mulțumesc încă o dată Claudiei pentru susținere. Fără ea, ar fi ieșit cu lacrimi de crocodil și zero cuvinte :). Și îi mulțumesc lui Albert pentru că m-a ajutat să duc premiile. 🙂

După ce am vorbit, a urmat un nou moment de ceață în mintea mea, în care mi-am zis că e frumos să ascult ce au de zis și ceilalți ocupanți ai podiumului, dar mi-am dat rapid seama că nu mai pot pentru că efectiv nu procesam ce aud. Aveam nevoie de aer și am ieșit pe terasă ( da, există și terasă la Katz GastroLab) unde am întâlnit două superbloggerițe și am reușit să revin cu picioarele pe pământ. Am prins finalul discuției dintre Claudia și Andrei. Tot ce nu am văzut atunci, am recuperat apoi urmărind înregistrarea evenimentului.

După acest moment n-am mai avut probleme cu emoțiile. Mi-a plăcut să-i cunosc mai bine pe ceilalți superbloggeri și cred că aș mai fi putut rămâne, dar aveam ceva promis copiilor care au și venit să mă ia, împreună cu tati. Asta nu era în plan, nu intenționam să-i mai scoatem din casă atunci, dar nu mă descurcam să duc singură toate premiile. 🙂

Cert e că a fost bine și frumos și mă bucur că am mers. Cu siguranță mi-ar fi părut rău dacă nu mergeam, multe lucruri ar fi rămas nedescoperite și, probabil, aș fi fost dezamăgită de mine. Nu-mi pare rău că am avut emoții, cred că a fost normal, mă bucur că le-am depășit și că am profitat de această oportunitate de a cunoaște oameni buni și frumoși și, desigur, mă bucur că am avut ocazia de a gusta din tortul delicios pregătit la ARIMA Bakery. Iar dacă vreodată acest articol va ajunge să fie citit de un blogger care are mari emoții cu privire la prima gală SuperBlog, îi recomand să fie curajos. Va fi bine! 🙂

Ce am învățat în această ediție SuperBlog?

Așa cum am spus și în articolul de înscriere, acest concurs oferă oportunitatea de a învăța multe lucruri noi și acesta a fost unul dintre motivele pentru care m-am înscris. Nu m-am înșelat. Ediția asta a fost tare productivă pentru mine, pe toate planurile.

Mă antrenasem deja, în edițiile trecute, pe partea mai tehnică și presupun că asta a contat mult pentru că, deși trecuse ceva timp de când nu mai scrisesem pentru SuperBlog, respectarea cerințelor tehnice nu mi s-a mai părut o corvoadă, ci a venit, cumva, natural, cu mici excepții. Tot în edițiile trecute mi s-a întâmplat și să iau notă foarte mare și să fiu fix pe locul 4 (deci fără premiu) ca să constat, ulterior, că nu respectasem cerințele tehnice, din neatenție. Nu știu pentru alții cum e, dar pentru mine era frustrant și-am zis că nu mai vreau să trec prin asta. Așadar, în această ediție am făcut două lucruri în plus. Mai întâi, înainte de înscrierea articolelor în platformă, am verificat dacă link-urile funcționau și dacă am respectat toate cerințele. Apoi, atunci când eram prea obosită și mi se părea că cerințele astea sunt într-o altă limbă, neînțeleasă de mine, am luat un pix și-o foaie și le-am scris, ca să fie clare. Am învățat, în felul ăsta, să scriu articole mult mai bine organizate și să fiu mai atentă la detalii.

În al doilea rând, am învățat să lucrez mai bine în Canva. E deja ceva vreme de când mă pasionează treaba asta, dar faptul că nu am așa de mult timp la dispoziție mă împiedică să evoluez mai rapid. Acum m-am jucat mult în program și sunt chiar tare mândră de multe din lucrurile pe care am reușit să le fac.

Desigur, am învățat și o grămadă de alte lucruri, mai mult sau mai puțin tehnice, despre scrierea articolelor, pe care nu pot neapărat să le numesc pentru că n-am prea bine dezvoltat vocabularul pe partea asta, dar care, cu siguranță, sunt importante în blogging.

Am mai învățat că pot să câștig și eu. Cumva, n-am crezut că e posibil, până când s-a întâmplat și asta m-a făcut să mă privesc un pic diferit.

Mai ales, am învățat, poate, cel mai important lucru și anume să nu iau notele personal și să merg mai departe, fără a renunța la obiectivul meu, chiar și când doare. Da, cam pe la început, am avut un articol a cărui notă mică (pentru mine) m-a durut și-am simțit că nu mai pot scrie. Nu mă așteptam să câștig, dar nici să iau așa putine puncte și fost un mix de emoții intense trăite într-un timp foarte scurt și oprite, în primul rând, de imaginea copiilor mei. Am apelat atunci la o tehnică tare utilă. Se spune că, atunci când ești într-o situație dificilă și nu știi ce să faci sau nu poți reacționa, să îți vorbești ca și cum i-ai vorbi unui prieten sau copilului tău. M-am gândit la ce le-aș spune copiilor mei dacă s-ar afla într-o situație asemănătoare și apoi am ajuns la cateva concluzii.

– Obiectivul meu era să particip la toate probele, nu să câștig și chiar nu era corect sa las un singur rezultat să mă oprească din a îl îndeplini.

– O notă spune multe, dar o singură notă nu ar trebui să cântărească atât de tare încât să influențeze alte cel puțin 20 de note în sens negativ.

– În notarea articolelor intervine și o doză de subiectivism și nu e ok să ne așteptăm ca tuturor oamenilor să le placă ceea ce facem noi. Suntem diferiți și avem gusturi diferite. Da, articolul meu era frumos, iar faptul că un om sau doi consideraseră că nu e atât de frumos, nu-i scădea valoarea în ochii mei și nici faptul că mi-a plăcut să-l scriu.

– Articolul meu nu respectase tema propusă și acest lucru am putut să-l vad doar după ce am trecut prin celelalte gânduri. Nu am făcut niciodată contestație în cadrul SuperBlog și nici nu m-am gândit sa fac, dar acum am înțeles bine de tot ce vor sa spună concurenții mai vechi atunci când zic că, înainte de o contestație, ar trebui să recitim cu atenție articolul și cerințele. Eu aș spune altfel – înainte să ne supărăm tare din cauza unei note, ar trebui să recitim articolul și cerințele. S-ar putea să descoperim lucruri care sa ne schimbe perspectiva. Eu am ajuns la concluzia că frumusețea articolului n-are nicio legătură cu notarea atunci când nu respecți cerințele.

– Nu în ultimul rând, am realizat că articolul meu era mult prea personal și cu prea multă emoție și de aici durerea. M-am gândit că poate nu e chiar înțelept să îți pui sufletul pe tavă și să întinzi tava în fața unui juriu pentru a îi dă o notă. Când sufletul primește nota, nu prea are cum să nu doară. Mi-am promis că mă voi gândi de două ori înainte să mai scriu/ public în felul ăsta.

În orice caz, faptul că am ales să scriu în continuare, cu același entuziasm și aceeași bucurie, după ce am primit nota la acest articol, a fost un pas uriaș în dezvoltarea mea ca om, iar faptul că, ulterior, am luat 100 de puncte la un alt articol pentru același sponsor e o altă lecție importantă și prețioasă.

Cum am ajuns pe podium?

Probabil că această ultimă parte va face ca acest articol să fie cel mai lung articol de încheiere din istoria SuperBlog, dar nu mă pot opri. Pentru mine e important să scriu și să simt cuvintele de mai jos,mai ales că, la Gală, atunci când m-a întrebat Claudia ce s-a schimbat față de edițiile anterioare, n-am știut ce să răspund. Am spus, într-adevăr, că am găsit, probabil, acel punct comun între mine și sponsori. Mult timp am crezut că această intersectare perfectă nu e posibilă, dar cumva, de data asta, am reușit să rămân eu și, în același timp, să scriu și despre altcineva. Cred că experiența contează și ea. Nu mai sunt chiar blogger începător ( deși mai am multe de învățat ) și observ asta chiar la lucruri de bază, cum ar fi timpul pe care îl petrec scriind un articol și care, azi, este mult mai mic decât în trecut.

În ceea ce privește strict parcursul meu în această ediție, am început cu emoții, entuziasm și o mare foame de a scrie, dar destul de timid, aș spune. Deși îmi exprimasem clar dorința de a scrie, scrisul încă era departe de a fi pe primul loc. Așa se face că, în prima parte a competiției, au fost multe articole la care am dat doar o mică parte din mine, la care mi-aș fi dorit să fac mai mult și știam exact ce și cum să fac, dar încă aveam alte priorități. Știu că unul dintre articolele care mi-au fost tare dragi a fost cel de la Frisomat unde mi-am dorit să fac mai mult și vedeam clar, în mintea mea, aricolul final, dar nu a fost să fie. Coincidență sau nu, deși n-am luat premiu, am primit, la Gală, o sticlă de vin din partea sponsorului.

Altfel, am început cu note foarte mari, fix sub podium și apoi am luat o notă mai mică și am ajuns jos. Nu-mi amintesc exact, dar cred că la un moment dat eram pe locul 40 sau ceva asemănător. N-am acordat prea mare atenție clasamentului. Nu mă gândeam nicio clipă că aș putea ajunge eu pe podium în clasamentul general.

Am continuat cu note bune, nu toate foarte mari, dar bune ținând cont de cum s-a făcut notarea la fiecare probă în parte. Spre exemplu, 80 poate fi o notă mică dacă toți ceilalți concurenți au luat note de la 97 în sus, dar poate fi și o notă foarte mare în alt context. Ușor, ușor, aceste note bune m-au ajutat să urc din nou în clasament. Știu că priveam cum urc, puțin câte puțin, și la un moment dat mi-a trecut prin minte că dacă o țin în acel ritm s-ar putea să ajung sus. Am dat repede gândul la o parte. Cert e că azi țin să le mulțumesc și sponsorilor la ale căror probe nu am câștigat premii ( Axelen, LaDepozit, Vindem-Ieftin.ro StoneMania Bijou, Tehnocultura, Imperial Care, InterComFilm). Notele lor au contat la fel de mult. Plus că toate probele și toate temele propuse pentru articole mi s-au părut foarte frumoase.

Primul premiu a venit la MindBlower, proba 5, dar aici sponsorul a fost foarte generos și a oferit 20 de premii, primele 3 mai consistente, celelalte mai mici. Am obținut un premiu mic cu 97 de puncte. M-am bucurat, dar nu am fost peste măsură de entuziasmată pentru că nu era prima dată când obțineam 97 de puncte. Ce nu știam eu era cum aș putea trece de acest pas. Soțul meu deja se amuza pe seama mea că ies atât de des pe locul 4.

Aveam să sparg gheața în curând, la Allurene, proba 8, când am obținut primul premiu mai consistent și prima clasare pe podium la o probă SuperBlog. Știu că m-am simțit ciudat. Multe emoții noi, pe care nu le mai simțisem. Ceva s-a schimbat în acel moment. Sunt destul de sigură că faptul că am obținut acest premiu a influențat considerabil parcursul meu ulterior. Cred că, dincolo de valoarea lui, am perceput nota (98) ca pe un mesaj de încurajare sau ca pe o dovadă palpabilă a faptului că pot și eu. Am rămas fără cuvinte. N-am putut reacționa în vreun fel. Doar am simțit puternic cum se schimbă ceva înăuntrul meu. Îmi amintesc că i-am spus soțului meu că îmi place ce simt. Nu înțelegeam prea bine ce simt, dar îmi plăcea. Prin urmare, mulțumesc, Allurene! Momentul acela va rămâne cu mine for ever, iar produsele Allurene au venit prin curier mai devreme și asta a făcut posibil să mă însoțească și la Gală, fix ca cea mai bună prietenă, cum sunt prezentate. Privind retrospectiv, îmi dau seama că abia după ce au venit aceste rezultate, am îndrăznit să spun nu la diferite alte activități și să aleg, în schimb, să lucrez la un articol.

Mai departe, când am scris pentru Anyoli, a fost cu multă emoție. Reclama cu Andreea Marin și cadoul pentru fiica ei m-a impresionat sincer și profund. Am scris articolul pe nerăsuflate și apoi m-am aflat în fața unei alte dileme. Scrisesem, din nou, un articol foarte emoțional în care îmi pusesem, din nou, sufletul pe tavă. Voiam, oare, să primesc din nou,o notă pentru asta? Eram suficient de puternică să rezist unei noi eventuale dezamăgiri? Greu de spus. Am vrut să scriu altceva, dar n-am reusit. Atunci m-am hotărât să public articolul, dar doar după ce m-am asigurat că respectă bine de tot toate cerințele tehnice, în așa fel încât să iau, totuși, o notă decentă, care să nu doară prea tare. Și am luat mai mult de atât și am primit bijuteria cu fix piatra pe care mi-o doream, pentru locul 2 (99 de puncte).

A urmat CashClub unde am avut în plan să fac un material video, dar mi-am dat seama că era nevoie de mai mult timp și m-aș fi dat peste cap prea tare. Am decis să las doar articolul cu câteva imagini sugestive. Când am scris, a ieșit în evidență profesoara din mine. Știu că toți oamenii care mi-au oferit feedback au spus că am explicat foarte bine și clar conceptul, fix așa cum mi-am dorit. Cred că asta a contat și a făcut diferența, în așa fel încât am obținut locul 3 cu 98 de puncte.

Știți deja cât de mult iubim noi cărțile și, în acest contex, presupun că pare normal faptul că mi-am dorit mult să iau premiu la Editura NICULESCU. A fost singura proba la care dorința asta a fost tare si clar exprimată. Doar că a intervenit viața (inclusiv cu evenimente frumoase, cum au fost zilele de naștere ale copiilor) și așa am ajuns miercuri seara, de ziua lui Tudor și ultima zi în care puteam publica articolul, cu telefonul plin de poze și zero cuvinte scrise. M-am apucat de scris după ce au adormit copiii. Avusesem o idee în minte. Am lăsat-o deoparte și am scris ce și cum am simțit în momentul ăla. Am verificat apoi cerințele tehnice și m-am apucat de prelucrarea pozelor. Aveam un alt plan, dar mi-am dat seama că e prea târziu să-l mai pun în practică. Am improvizat. Apoi am realizat că s-a făcut târziu. Mai erau 10-15 minute și eu nu verificasem articolul de eventualele greșeli de scriere sau exprimare și, dincolo de faptul că nu mai era timp, nici nu mai puteam. Eram foarte obosită și simțeam cum literele dansează ciudat în fața ochilor mei, iar eu nu le mai văd bine (dincolo de oboseală, aveam să aflu în scurt timp că ochii mei au nevoie de ochelari, dar asta-i altă poveste). Știu că i-am zis soțului meu, care m-a susținut mult în seara aia și nu doar atunci, că nu știu dacă-l public. Apoi am luat decizia că da, risc. L-am publicat, cu mari emoții, fără să îl mai corectez, convinsă fiind că sigur am făcut cel puțin o gafă. L-am deschis doar cât să iau link-ul să-l înscriu în concurs. Nu l-am citit. Îmi era teamă să-l citesc, dar mă gândeam doar acolo. Cum să mi se întâmple asta fix la proba la care-mi doream să caștig?

Peste câteva zile, o prietenă dragă mi-a spus că i-a placut mult și crede că voi lua premiu. Am năvălit cu întrebări: Chiar l-ai citit? Chiar ți-a plăcut? Pentru că eu ajunsesem de la vreau să iau premiu la sper să nu mă fac de râs. Când au venit rezultatele și am aflat că am luat locul doi cu 97 de puncte (cea mai mare notă a fost 98) cred că a știut tot blocul. M-am bucurat nespus. Ulterior am îndrăznit să citesc și eu articolul, iar încrederea mea a suferit mari transformări. Dacă pot scrie un articol pentru și despre o editură într-un timp atât de scurt și iau premiu fără să apuc măcar să-l corectez/editez, înseamnă că ar cam fi cazul să încep să mă privesc cu alți ochi.

După Editura NICULESCU, a urmat o zi în care am fost foarte obosită. Mi-am promis că nu mai fac asta. Ori am articolul gata până la o oră decentă, ori nu-l mai public. Doar că aveam nevoie de un weekend să-mi dau un restart și până la weekend mai era un deadline. Fix de ziua Mariei, zi cu multe provocări pentru că a fost ziua în care Tudor s-a îmbolnăvit. Știu că am lucrat puțin la computer și băiețelul a zis – „Cum se face că tu scrii despre tuse fix când am început să tușesc din nou?” „Nu știu, puiule, dar să știi că nu ai început să tușești din nou. E doar o viroză. Nu e tusea aia de anul trecut„, i-am spus fără a fi cu adevărat convinsă de ce zic și mi-am lăsat toate emoțiile să curgă în articol. Nu am terminat până seara. Maria era tristă pentru că Tudor se îmbolnăvise chiar de ziua ei, iar el se simțea rău. Au avut nevoie de mine și am ales să fiu cu ei. Asa m-am trezit iar cu multă treabă seara, după ce au adormit și am decis să o continui, pentru ultima dată, până la o oră târzie. Recitind articolul, mi s-a părut că prima parte ar exprima prea mult și ar fi prea profundă și lungă. Cum spuneam, eram puternic influențată de starea lui Tudor care îmi trezea amintiri neplăcute. Am vrut să o sterg, apoi m-am răzgândit și am lăsat lucrurile cum erau. Am luat locul 1 cu 100 de puncte la proba propusă de Confort Merino și e deja ceva timp de când mă bucur de pilota de lână și sunt absolut încântată.

Am reușit să scriu în weekend la Spacer, dar n-am considerat că am definitivat articolul – n-am avut prea mult timp pentru că Tudor nu era bine. Mi se părea că n-am fost suficient de creativă, că ar fi trebuit să scriu mai mult, mai complex. Apoi, luni, fix când aveam deadline, m-a doborât pe mine răceala. Mi-a fost teribil de rău în ziua aia, a fost nevoie să vină soțul meu acasă. Tudor era mai bine, dar eu aveam nevoie de ajutor. Știu că era seara și îmi era tare somn. Mi-am amintit de articolul de la Editura NICULESCU, publicat în ultima clipă, și am decis să risc și cu Spacer. Dura maxim 5 minute să-l public și să-l încarc în platformă. Puteam face asta, chiar dacă eram bolnavă, și am făcut-o. Ulterior, înainte să vină rezultatele, urcasem deja în clasament, dar eram sigură că voi coborî după aceasta notă. De fapt, eram atât de sigură că voi primi o notă mică, încât nici n-am stat să verific rezultatele fix când au apărut. Am fost foarte surprinsă când am aflat că sunt pe locul 1 cu 100 de puncte. Am înțeles atunci că, uneori chiar nu e nevoie de lucruri complicate. Un articol simplu în care sunt punctate lucrurile importante (sunt cel puțin 2 detalii în acest articol despre care care cred că au cântărit foarte mult la notare) poate fi mai mult decât suficient și-așa se face că azi copiii mei ascultă ItsyBitsy în camera lor cu ajutorul boxelor de la Spacer.

Articolul pentru Proba Today l-am scris în pat, când încă nu-mi revenisem din boală și copiii se jucau pe lângă mine. Mai veneau și ei, mă mai ajutau să aleg câte o poză, ne mai jucam în Canva. Mi-a plăcut să-l scriu pentru că, știți deja, noi suntem destul de preocupați de planeta noastră si de tot ce putem face pentru a o răni mai puțin. Mi s-a părut că am scris un articol simplu și curat și mi-a plăcut mult cum mi-au ieșit imaginile. Nu știam exact la ce să mă aștept. Bănuiam că voi primi o notă mare, dar nu știam dacă va fi cu premiu sau nu. Mă gandeam că sigur va apărea cineva cu vreo idee wow, iar eu voi fi iar pe locul 4. Am luat locul 1 cu 100 de puncte.

Au urmat pastele Băneasa, proba care a adus cea mai mare bucurie în casa noastră. Am vrut să fac un material video, dar între timp se îmbolnăvise și Maria și nu prea mergea. Eram și obosiți pentru că Maria tușea rău noaptea, dar și plictisiți pentru că ne săturaserăm să stăm în casă. Joaca cu pastele a adus o bucurie sinceră. Copiilor le-a plăcut mult și s-au implicat activ în tot ce am făcut. Cel mai mare câștig la această probă a fost acela că Tudor a mâncat paste. Mai gustase înainte, dar acum, pentru prima dată, a mâncat. Pe lângă asta, am obținut 98 de puncte și premiu.

La Answear mi-a fost tare drag să scriu și totul a pornit de la Maria căreia îi cumpărasem, de ziua ei, o pijama cu mingi de fotbal pentru a îi transmite un mesaj prețios. Am știut imediat care va fi ideea principală a articolului meu. În general, cred tare că felul în care facem un cadou, dincolo de valoarea lui, contează enorm. A fost unul dintre articolele mele preferate, mai ales că am scris și relaxat, fără să fiu presată de timp, și singurul la care m-am gândit că aș putea câștiga. Am așteptat rezultatele cu emoție și am fost printre primii care le-au văzut, doar că a fost o eroare în platformă și inițial am crezut că nu am câștigat un premiu. Am fost dezamăgită, dar am încercat să îmi amintesc lecția învățată – să nu iau lucrurile personal. Plus că niciun rezultat nu putea schimba faptul că îmi plăcuse enorm să lucrez la acel articol. După ce îmi acceptasem „înfrângerea”, surpriza de a afla că, de fapt, luasem locul 1 cu 100 de puncte, a fost uriașă.

A urmat o nouă probă, de data asta cu făina Băneasa și singurul articol pe care mi-a fost greu să-l scriu. Aveam un plan foarte clar, copiii își reveniseră din răceală, era momentul pentru video. Ne-am distrat foarte tare când am făcut cozonacul, iar ei au fost absolut minunați. Doar că, așa cum spuneam, eu i-am filmat fără să apăs butonul de înregistrare. Când am vrut să verific ce ieșise, m-am trezit că am pe telefon doar câteva poze foarte proaste care îmi dădeau peste cap tot planul. Am încercat eu să mă conving că nu-i mare lucru, dar nu prea mi-a ieșit. Am scris articolul forțat și fară tragere de inimă și a fost destul de dificil să editez puținele fotografii în așa fel încât să arate decent. Cred că asta a fost prima dată când am lucrat în Canva fără prea mare tragere de inimă si nimic din ce făceam nu-mi plăcea. Înțelegeam eu că e din cauză că rămăsesem setată pe ideea inițială, știam că nu e un capăt de lume si că pot fi o sumedenie de alte idei bune, dar cred că eram prea obosită ca să o mai iau de la capăt. Abia la final mi-am revenit un pic, hrănindu-mă cu bucuria din ochii copiilor și atunci am făcut rapid și documentul cu activități. Am luat 97 de puncte și am primit și un premiu pentru că sponsorul a decis să suplimenteze premiile și să ofere pachete cu făină și celor care au obținut 97 de puncte. Asta a mai îndulcit amarul și abia așteptăm să primim făina și să ne jucăm cu ea. Plus că sunt mândră de mine că am reușit să obțin un rezultat bun cu un articol scris fără prea multa tragere de inimă și inspirație, dar cu multă muncă și perseverență.

La ultima probă, cea propusă de InterComFilm, știam că nu o să scriu ceva wow pentru că nu aveam de unde. Nu aveam amintiri prea importante despre filme și, în general, nu prea mă pricep la ele. Era, însă, ultima probă și n-aș fi renunțat atunci. Inițial a zis soțul meu că mă ajută, îmi povestește el și eu scriu, dar apoi m-am răzgândit. M-am gândit că ar suna fals articolul și nu era în stilul meu să fac asta. Eu am încercat mereu să scriu despre lucruri reale, pe care le cunosc personal. În general, de-a lungul SuperBlog, chiar și atunci când n-am rezonat cu un sponsor sau cu tema propusă, am încercat să gasesc acel punct comun între mine și el sau acel ceva pe care eu să-l vad ca pe ceva bun. În plus, în acest din urmă caz, eu încă nu speram să rămân pe podium. Eram sigură că va interveni o notă care mă va duce în jos. Mi-am reamintit de obiectivul meu, de a scrie în felul meu, fără să mă pierd pe mine, și de a scrie la toate probele. Și am scris 100% experiența mea și ce am crezut și simțit eu. Am fost mulțumită de rezultat, mai ales că știam de la ce pornisem. Știam și că articolul era corect și respecta cerințele tehnice, mă așteptam la o notă decentă, chiar bună, dar eram convinsă că mă va da jos de pe podium. De data asta nu m-am înșelat întru totul. Nu am luat premiu, dar am obținut 97 de puncte și asta m-a ajutat să rămân pe podium, pe locul 3. Câștigătoarea locului 2, Adnana Neacșu, avea același număr total de puncte. Departajarea s-a făcut în funcție de momentul în care am înscris ultimul articol în competiție, ea fiind mai rapidă. Cert e că nici acum nu eram convinsă că voi rămâne pe podium. Eram sigură că cineva va face contestație, va obține puncte în plus și gata. Mi se părea ireal ca eu să fiu pe locul 3 cu adevărat. Nota care mă duruse mă dusese destul de jos în clasament. Observasem cum urc și urc, dar nu-mi venea să cred, era ca si cum priveam de undeva de departe și nu eram eu cea căreia i se întâmplă toate astea. Probabil am fost cu adevărat convinsă abia după gală, când am urmărit filmarea și m-am vazut eu pe mine acolo.

Desigur, lucrurile nu s-au terminat cu InterComFilm. A urmat Arima Backery, unde am scris cu ultimele puteri și am primit mențiune constând într-un cozonac delicios și macarons.

Cam asta a fost povestea aricolelor câștigătoare. Concluziile mele sunt că, pentru a câștiga premii la SuperBlog e nevoie să fim foarte atenți la partea tehnică a articolului (cerințe tehnice, organizare etc.), deși, în cazuri excepționale, când vorbim de articole foarte bune, mici greșeli pot fi trecute cu vedere. În același timp, e nevoie de o imaginație bogată sau de creativitate, cum se mai spune. Totuși, cred că cel mai important lucru e încrederea. Nu poți câștiga dacă nu crezi. În ceea ce mă privește, așa cum spuneam și la Gală, nu stau prea bine la capitolul încredere, dar acest lucru a fost suplinit cu succes de oamenii din jurul meu. A început cu nota și premiul obținute la Allurene și a continuat cu faptul că m-am simțit văzută și susținută de soțul și, mai ales, de copiii mei atunci când ei au înțeles și acceptat că e important pentru mine să particip la acest concurs. Apoi, treaba asta a fost completată de reacțiile oamenilor dragi atunci când le-am spus că am obținut primul premiu, reacții care s-au repetat apoi, de fiecare dată. Am simțit o bucurie sinceră dublată de faptul că ei nu păreau uimiți și parcă mi s-a luat așa un văl de pe ochi. Nu am cum să ajung/rămân pe podium, spuneam eu. Dar meriți! spuneau ei și eu simțeam că o spun din tot sufletul. Așadar, eu cred că pentru a castiga premii si/sau pentru a ajunge pe podiumul SuperBlog, e nevoie să credem în noi înșine și, dacă nu putem sau nu suntem pregătiți pentru asta, e nevoie să creadă altcineva în noi. De asemenea, mai cred și că e important să îți placă ce faci. Am testat asta atunci când am scris fără tragere de inimă pentru că-mi fuseseră date planurile peste cap la proba cu cozonacul Băneasa. Articolul acela a fost cel mai greu din toată competiția și a fost astfel pentru că așa l-am perceput eu. Dacă aș fi simțit același lucru la toate probele, aș fi consumat mult prea multe resurse și, cu siguranță, nici n-aș fi participat la toate. Nu în ultimul rând, e important să nu ne oprim la primul obstacol.

Cert e că mi-a placut enorm să particip ( și să câștig premii 🙂 ) și, la final, la fel ca la Gală, le mulțumesc din nou organizatorilor, Claudia și Albert, sponsorilor și participanților, oamenilor care mă iubesc și cred în mine și, mai ales, copiilor mei, Tudor și Maria, dar și vouă, celor care rupeți din timpul vostru pentru a citi articolele mele. Cei care mă știu de aproape, știu și că, nu neaparat din cele mai fericite motive, ultimii ani din viata mea au fost cu și doar pentru familie și, în special, copii. În timpul acestei ediții SuperBlog a fost pentru prima dată, după tare mult timp, când am ales să fac diferit și acesta e un pas uriaș spre o nouă etapă din viața noastră. Una în care Mami rămâne Mami, dar nu mai e doar Mami și, mai ales, una în care Mami a mai crescut puțin și are un pic mai multă încredere în ea. 🙂

Sure foto – Facebook SuperBlog