Am aruncat un ochi pe profilul meu de Facebook. Printre puținele informații pe care le-am scris acolo iese în evidență faptul că-s absolventă a Facultății de Istorie. Niciodată n-am acordat atenție acestui profil. Cu mici excepții, el a rămas așa cum l-am scris în urmă cu mulți ani, doar mi-am schimbat fotografia de vreo trei ori și am adăugat blogurile. Contul e și creat târziu, l-am facut atunci cand m-am înscris la master, tot la istorie, deoarece aveam nevoie de el pentru a interacționa cu colegii. Eram și profesoară pe vremea aceea și mulți dintre prietenii mei virtuali sunt foști elevi.

Acum, când am văzut aceste atât de puține informații, am simțit un impuls să șterg partea cu istoria, eventual să pun psihologia pentru că sunt și absolventă a Facultății de Psihologie. M-am gândit la ce-ar putea trece prin mintea unui om atunci când îmi vede pentru prima dată profilul și mi s-a părut că puținele cuvinte care-s scrise acolo nu mă (mai) reprezintă. Uneori mi se pare că Facultatea de Istorie a fost într-o altă viață și, dacă pe partea de psihologie am continuat să citesc, așa puțin, cum am putut, au trecut ani buni de când am deschis o carte de istorie pentru adulți. Am o bănuială că, dacă ar fi să dau acum un test la istorie, aș lua o notă foarte mică. Desigur, știu și că unele lucruri nu se uită, cu adevărat. Știu că dacă, de exemplu, aș vrea să fiu iar profesoară de istorie, ar fi suficient să-mi citesc o dată notițele și aș reuși. Cert e că nu le-am citit acum și nici nu-mi vine să o fac, dar nici nu voi șterge acea facultate din profilul meu. Desigur, profilul ar trebui actualizat. Altfel, facultatea aceea face parte din viața mea, din istoria mea, și nu aș avea cum și de ce să o sterg, mai ales că istoria a fost și rămâne una dintre cele mai mari pasiuni ale mele. Chiar dacă această pasiune nu a mai fost hrănită de mulți ani.

Am făcut facultatea condusă 100% de pasiune, fără să mă gândesc la ce și cum voi face atunci când o voi termina. Iubeam să citesc despre trecut, despre oameni și întâmplările prin care au trecut ei. Pentru că voiam și aveam nevoie să înțeleg. Să înțeleg oamenii, să înțeleg cum funcționează lumea, să înțeleg și să văd cum am evoluat și cum am involuat; să aflu răspunsul la cele atât de multe „de ce-uri” care mi-au chinuit mereu mintea și sufletul.

Când a început războiul din Ucraina, unul din primele lucruri pe care le-am făcut a fost să caut informații despre al doilea război mondial. Aveam nevoie să-mi reamintesc, să înțeleg, să fac presupuneri pornind de la ceva ce știu, de la ceva ce a fost deja. Nu m-au liniștit concluziile la care am ajuns, dar m-a ajutat faptul că mi-am ținut mintea ocupată în felul ăsta.

Când sunt tristă pentru că nu-mi place lumea în care trăim, îmi amintesc de unde am pornit. Când sunt tristă pentru că văd oameni nedreptățiți, îmi amintesc cum, în urmă cu prea puțin timp, drepturile omului nici nu existau. Când sunt tristă pentru orice din prezent, mă ajută să văd că, totuși, noi, oamenii, am evoluat. Chiar dacă suntem departe de perfecțiune. Și mă mai ajută să știu că, oricât de mare ar fi greul sau răul, binele învinge mereu. Nu-i o poveste de adormit copiii. E realitatea pe care ne-o arată istoria.

În mod paradoxal, nu le-am povestit prea multe din istorie copiilor mei. Nu știu de ce, nu mi-a venit natural să fac asta. Totuși, am încercat să le explic, în mod corect și pe înțelesul lor, evenimentele importante. Unirea din 24 Ianuarie nu a făcut excepție. Nu știu ce și cât au reținut ei, dar știu că le-a plăcut să le povestesc. Poate pentru că am facut-o cu drag, deoarece eu cred destul de tare că această zi e foarte importantă. Au trecut puțin mai mult de 150 de ani de atunci. Doar 164 de ani. Înainte, România nu exista. Existau doar mici țărișoare a căror soartă era decisă de cei mari. Aceștia din urmă n-ar fi acceptat o unire. Pentru că atunci, ca și acum, unde-s mulți, puterea crește.

Din punctul meu de vedere, Unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza ilustrează perfect o idee pe care o regăsim adesea în basme. Basme care, desigur, sunt inspirate din realitate și, poate, ar merita un pic mai mult din atenția noastră. Vorbesc despre faptul că, de multe ori, în punctul cel mai critic al poveștii, atunci când pare că eroul nu mai are vreo șansă și este clar în dezavantaj din punct de vedere al forțelor fizice, el reușește cumva, prin inteligență, să scape și să câștige în fața personajului negativ. Prin inteligență au reușit și oamenii din 1859 să facă această unire și, zic eu, tot datorită inteligenței au făcut apoi și una dintre cele mai importante reforme, prin care se stabilea că învățământul primar devine gratuit și obligatoriu. Știu că mulți copii n-ar simți să-i mulțumească lui Cuza pentru asta, dar doar pentru că nu știu care era viața copiilor în trecut. Cred că ar trebui să afle pentru că istoria mai are și acest dar – ne ajută să apreciem mai mult ceea ce avem.

Sunt multe motive pentru care istoria merită atenția noastră, a tuturor. Acest articol este unul subiectiv și nu se vrea exhaustiv. Mai ales, în acest articol, eu nu mă refer la istoria aceea rigidă care (încă) e predată în prea multe școli, ca o poezie fără sens și pe care trebuie să o înveți pe dinafară și nu contează pentru nimeni dacă o înțelegi sau nu.

Din acest motiv, pentru toți cei care vor să descopere, singuri sau alături de copii, partea frumoasă și plină de înțelepciune a istoriei, recomand cartea O scurtă istorie a lumii. E scrisă de Ernst H. Gombrich și a aparut la Editura Arthur. Încă nu am citit-o împreună cu copiii, dar am răsfoit-o eu, singură, mi-a plăcut mult și mi se pare tare utilă. Deși e pentru copii – sau poate fix din această cauză – o văd potrivită și pentru adulții care nu știu istorie și vor să o descopere într-un mod simplu și frumos. E, din punctul meu de vedere, ca atunci când învațăm cititul. Nu contează dacă ai 7 ani sau 37 de ani. Dacă nu știi să citești, vei începe cu cărți ușoare, nu cu romane complexe.

La final, nu puteam, desigur, să nu las și un citat. Unul plin de speranță.

Notă! Ușoară tristețe din articol (pe care am simțit-o eu, nu stiu dacă si voi) vine de la o știre pe care am citit-o aseară și care a trezit niște amintiri amorțite. Amintiri neplăcute. O întrebare a apărut, firesc, în mintea mea – Cum e posibil ca azi, în București, în anul 2023, să se (mai) întâmplă așa ceva? Doar că întrebările de acest fel nu fac bine, nu sunt deloc utile. Adevărul e că azi e mai bine ca ieri, unde azi e prezentul și ieri e trecutul. Și, da, mâine va fi mai bine ca azi. Cu pași mici, dar siguri, oamenii învață din greșeli. Desigur, pentru a nu repeta greșelile trecutului, e nevoie să le cunoaștem si e nevoie să se acorde o mai mare atenție educației din scoli și, implicit, istoriei, dar asta e o altă poveste despre care nu voi scrie eu acum.

O zi frumoasă vă doresc! 😊