Am avut mereu o anumită sensibilitate față de animale. O sensibilitate care nu se potrivea deloc cu faptul că locuiam la țară. Pentru bunica mea, cea care, practic, conducea gospodăria, animalele din curte erau o sursă de hrană și, eventual, de protecție, iar cele sălbatice erau un pericol. Chiar zilele trecute citeam cu copiii o cărticică despre vulpi, iar ei aveau niște reacții tare draguțe și mi-am imaginat fața bunicii, dacă i-ar fi văzut. Pentru ea, vulpea a fost mereu un prădător care-i mânca găinile și nu putea fi nimic drăguț la o vulpe. Tot pentru ea, puii mici și pufoși de găină, pe care eu mă încăpățânam să-i mângâi și să-i îmbrățișez, erau cina sau prânzul și mereu mă certa când mă apropiam de ei. Desigur, n-am ascultat-o vreodată. Am avut și pisoi, pe care l-am iubit și l-am îngrijit, am avut și cățel și, da, am avut chiar și-un pui de companie. Unul mic, născut orb, despre care bunica zicea că va muri imediat, dar care a trăit surprinzător de mult.

Totuși, deși am avut această atracție față de animale, nu pot spune că am fost în vreun fel preocupată de bunăstarea lor, în general, dacă nu erau ale mele și, mai ales, dacă erau sălbatice. Îmi amintesc cum, împreună cu niște prieteni, am salvat la un moment dat niște pisici care, probabil, fuseseră aruncate pentru a muri. Privind retrospectiv, îmi dau seama că am făcut asta doar pentru că m-am intersectat cu ele. N-am suportat vreodată să văd pe cineva, animal sau om, suferind lângă mine. Totuși, așa cum spuneam mai sus, îmi lipsea această înțelegere în ansamblu a lumii. Nu-mi petreceam timpul gândindu-mă la cum ar putea suferi animalele, nu-mi făceam griji pentru ele sau pentru noi, oamenii, care suntem afectați indirect de suferința lor. Probabil pentru că nimeni nu m-a învățat această grijă.

Lucrurile au început să se schimbe atunci când am devenit mamă. Am vrut să le ofer copiilor mei cea mai bună educație. Nu știu în ce măsură am reușit, nimic nu e perfect pe lume, dar știu că am încercat. Între altele, am selectat pentru ei cărți foarte bune și am acordat o atenție sporită conținutului vizual. Nu i-am ferit complet de ecrane, dar am ales cu atenție lucrurile pe care le-au privit. Așa se face că, așa cum am mai spus și prin alte articole, ei au văzut multe filme cu și despre animale și au citit multe cărți cu și despre animale. Animale adevărate, ale căror povești i-au impresionat pe ei și m-au impresionat și pe mine; povești care ne-au ajutat să înțelegem cum totul pe planeta asta e interconectat și noi, oamenii, nu putem avea o viață bună pe termen lung dacă animalele nu au o viață bună și nu sunt respectate și protejate.

Nu cred nici despre copiii mei că se gândesc zi și noapte la cum să ajute animalele – joaca încă e ocupația lor preferată și asta mă bucură – dar cred că o fac destul de des și cred că o fac mai des decât am făcut-o eu vreodată. Spre exemplu, nici până azi n-au renunțat la obiceiul de a strânge plasele din parcuri, obicei apărut după ce am întâlnit o ciocănitoare captivă într-o astfel de plasă. În plus, între timp m-am schimbat și eu. Da, mă gândesc adesea la animalele care suferă și la cum, deși, oficial, suntem cei mai inteligenți de pe acestă planetă, noi, oamenii, nu înțelegem cât de tare ne afectează suferința lor și, în general, suferința planetei.

M-am tot gândit la lucrurile astea din momentul când, după ce am adoptat virtual două animale sălbatice, cei de la WWF România m-au sunat pentru a îmi povesti despre un alt proiect. Un proiect cu un dublu scop, prin care se urmărește bunăstarea imediată a oamenilor și animalelor. Multe proiecte care privesc natura nu pot avea rezultate vizibile imediat, dar acesta este unul special și extrem de necesar. Din păcate, nu am reușit să mă adun mai devreme, dar azi a venit momentul să scriu despre urși și despre oameni, dar și despre o lume în care aceștia pot trăi împreună, în pace.

Da, este vorba despre urșii noștri, din România, despre care auzim din ce în ce mai des că pătrund în zonele locuite de oameni și, mai rău, îi atacă pe aceștia. Desigur, corect ar fi să recunoaștem că nu urșii au fost primii care au invadat teritoriul oamenilor, ci lucrurile s-au petrecut fix invers, dar poate că e mai productiv să ne concentrăm pe soluții, decât pe acuzații, iar soluțiile se pare că există. Da, deși pare ireal, e posibil ca oamenii și urșii să trăiască în pace și fix acesta e obiectivul proiectului pilot de la Băile Tușnad, proiect prin care se dorește siguranță pentru oameni și protecție penru urși. Mă gândesc acum că, dincolo de totae implicațiile, ar fi absolut minunat și să ne putem mândri cu așa o realizare la nivel național.

Proiectul de la Băile Tușnad are mai multe componente și puteți citi mai jos o scurtă descriere preluată de pe site-ul wwf.ro:

---

Proiectul de la Băile Tușnad se constituie într-o soluție completă. Pe de-o parte este vorba despre instalarea/ consolidarea gardurilor electrice, amplasarea unor pubele de gunoi, special concepute pentru a nu fi o atracție pentru urs și a altor elemente de siguranță, concomitent cu o monitorizare susținută a urșilor care apar în zonă și care riscă să devină habituați, adică obișnuiți cu prezența omului.

O altă componentă extrem de importantă în proiect este educarea populației locale și a turiștilor în vederea păstrării unui comportament adecvat spcificului acestei zone – fără aruncarea la întâmplare a deșeurilor organice, fără ieșiri seara ”la vânătoare de senzații tari sau fotografii” și înțelegând ”datoria de a contribui la un echilibru existent anterior” (Cristian Pop, expert WWF)

---

Nu șiu cum vi se pare, dar mie îmi sună tare frumos și surprinzător de simplu. E, practic, vorba despre soluții ale lumii moderne (garduri electrice sau pubele speciale) și despre atât de necesara și dorita educație. Îmi place încrederea pe care o au oamenii care susțin și implementează acest proiect. Îmi place și faptul că, din tot ce am înțeles, există sprijinul comunității locale și, în viitor, astfel de proiecte ar putea fi implementate și în ale zone. Necesare sunt, cu siguranță.

Adevărul e că un animal sălbatic, în special un urs, poate fi mai puternic decât un om. Totuși, noi, oamenii, suntem, în general, mai puternici decât animalele sălbatice, iar drept dovadă avem impactul acțiunilor noastre de până acum. Avem arme, avem tot felul de construcții și instrumente și, mai ales, avem inteligența. Aceasta din urmă, dacă e folosită corect, poate să ne aducă într-o lume în care echilibrul din trecut să fie restabilit și, în același timp, să avem cu toții o viață bună și să beneficiem în continuare de tot confortul de până acum. Fără protejarea animalelor sălbatice, care joacă un rol vital în păstrarea structurii ecosistemului, viitorul nu prea are cum să arate bine. Prin urmare, dacă v-am atras atenția, doriți și/sau puteți să ajutați, vă invit să descoperiți mai multe despre Proiectul pilot Băile Tușnad. Și, nu, nu suntem neputincioși dacă nu putem oferi sprijin material. Un share la acest articol sau, și mai bine, direct la proiect, poate face minuni. Eu cred în faptul că cei mai mulți oameni sunt, în primul rând, buni, dar uneori facem greșeli sau nu acționăm din neștiință. Azi putem face în așa fel încât să nu fim ca mine, cea din trecut, pentru că azi, când avem atât de multe mijloace de informare și de transmitere rapidă a informației, nu ne mai putem ascunde sub acel ”nu știam că asta contează pentru că nu m-a învățat nimeni”. Azi știm că contează, iar dacă nu suntem convinși, putem să ne informăm și să aflăm mai multe. Nu e important dacă locuim sau nu în apropierea urșilor, nu sunt importante doar lucrurile aflate fix lângă noi. În plus, dincolo de orice, sunt convinsă că tuturor ni se pare frumoasă imaginea de mai jos. Stă în puterea noastră să protejăm urșii și ursuleții, iar ei, la rândul lor, ne vor proteja pe noi prin menținerea echilibrului de care are atât de mare nevoie planeta noastră.