În seara asta am stat până târziu – târziu pentru el – cu băiețelul meu și am citit pe nerasuflate vreo 60 de pagini de carte, cu destul de puține poze, deci mult mai mult text. E o carte în patru volume – acesta a fost ultimul – despre care vreau să scriu de vreo lună – atunci am descoperit-o – dar nu mi-am găsit cuvintele.

Cartea se numește Calatoriile lui Erus, este scrisă de Alec Blenche, și spune povestea unui băiețel pe nume Erus, căruia i se dă misiunea de a salva lumea. O lume cufundată în întuneric, deoarece soarele nu mai răsărea, și în care apele erau tulburi, fructele și legumele nu mai creșteau, iar oamenii erau triști și furioși.

Pentru a reuși în misiunea sa, Erus pleacă într-o călătorie fascinantă, în care trece prin mai multe văi: Valea Răbdării, Valea Generozității, Valea Iubirii și Valea Recunoștinței. În fiecare dintre acestea el trece printr-o serie de încercări, la finalul cărora învață să aibă răbdare, să fie generos, să iubească și să fie recunoscător.

Ceea ce este și mai drăguț e faptul că în aceaste cărți găsim și versurile unor cântecele absolut minunate, unele amuzante, altele înduioșătoare, pe care le și putem asculta apoi, online. Acestea i-au plăcut mult și Mariei (3 ani). Cartea nu a prea cucerit-o pe ea, dar era de așteptat, deoarece e recomandată pentru copilași de peste cinci ani.

Tot cu cântec a fost și lansarea ultimului volum (Erus și Valea Recunoștinței), la care am participat și noi, sâmbătă. Copiilor, în special lui Tudor, le-a plăcut mult să îl vadă pe scenă pe autorul cărții cântând, acompaniat de chitara lui, dar și pe câteva din celebrele personaje din carte, în frunte cu Pac și Mac, doi iepuri haioși, care mănâncă spanac și au un cantecel doar al lor. De fapt, întreaga serie e presărată de nomente amuzante, care l-au făcut pe Tudor să râdă în hohote. Maria a râs doar la Pac și Mac, dar tot e bine, zic eu.

Dincolo de toate acestea, cartea îi învață pe copii, și nu doar pe ei, să mănânce sănătos și să aprecieze, să înțeleagă și să respecte natura, cu tot ce cuprinde ea. Oferă o serie de informații prețioase care se integrează minunat în poveste, reprezentând astfel și un fel de instrument de învățare.

M-am hotărât să scriu despre ea în seara aceasta nu doar pentru că mi-a plăcut și am gustat și eu povestea, cu sufletul la gură, la fel ca băiețelul meu, ci pentru că, la final, după ce personajele cărții au dobandit și ultima virtute – recunoștința – Tudor m-a rugat să îi spun domnului care a scris-o „îți mulțumesc pentru că ai scris această carte ” ( de trei ori, pentru că îi place cifra trei) iar asta mi s-a parut de-a dreptul magic. Prin urmare, după ce i-am scris autorului un mesaj pe Facebook, am zis că e musai să scriu și acest artiol acum. Poate că n-am găsit eu cele mai potrivite cuvinte, dar nici nu a fost scopul. Eu am dorit doar să fac o introducere la cuvintele unui copil de cinci ani care a citit o carte despre recunoștință și această carte a avut un efect atât de profund asupra lui, încât a dorit să îi mulțumească omului care a scris-o. Din acest motiv, dar si din toate celelalte motive scrise mai sus, sau pe care nu mi le-am amintit la ora asta tarzie, recomand din tot sufletul Calatoriile lui Erus. Și nu o recomand doar copiilor, deorece cred că, mai ales noi, oamenii mari avem multe de învățat de aici.

Sursa foto – calatoriileluierus.ro