Polițiști folosiți pentru hărțuire

Recuperarea de după covid e mai dificilă decât credeam. Încă mă simt tare obosită, încă nu funcționez la capacitate maximă. Sunt deja în urmă cu scrisul, miercuri am făcut înregistrările cu copiii pentru al doilea articol din proiectul nostru O planetă mai sănătoasă în 20 de pași. Lucrez încet, din păcate. Ieri voiam să le prelucrez puțin. N-am mai avut vreme. Pentru că ieri am avut parte de o întâmplare care, pentru mine, a fost cel puțin șocantă. Ieri a venit poliția la mine la ușă pe motiv că la mine în casă a fost „scandal” și nu orice fel de scandal, ci unul puternic, foarte urât, conform spuselor polițiștilor.

Ca să explic titlul, voi începe cu o descriere a cuvântului hărțuire. Conform articolului 208 din Codul Penal, hărțuirea reprezintă „fapta celui care, în mod repetat, urmărește, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere” sau „efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță care, prin frecvență sau conținut, îi cauzează o stare de temere unei persoane„, și se pedepsește cu închisoarea sau cu amendă. Sursa aici.

Ca să explic și mai bine titlul, va trimit către articolele mele mai vechi- aici și aici – începute în urmă cu mai bine de un an, când povesteam cum unuia dintre vecinii mei i s-a pus pata pe noi și, mai întâi, a venit la mine la ușă, speriindu-ne și vorbindu-mi urât. Apoi, după ce am luat eu legătura cu poliția de proximitate, a început să cheme politia locală, lucru pe care, cum spuneam și în trecut, îl prefer, în sensul că prefer să vină polițiștii, decât să vină vecinul de care mi-e frică. Dar asta nu înseamnă deloc că nu e extrem de neplăcut și stresant. Să fiu vizitată în mod constant de autorități și acuzată de lucruri pe care nu le fac este extrem de stresant.

De atunci și până acum, politia a venit la ușa noastră în mai multe rânduri, spunându-mi că s-a făcut sesizare pentru ar fi făcut copiii mei zgomot. Nu am luat niciodată amendă și niciodată nu s-a putut constata vreun zgomot. De fapt, dacă la început mi-am bătut capul încercând să-mi dau seama dacă și cum ar putea ajunge vreun zgomot de la noi din casă la vecinul cu care nu am niciun perete comun și nici tavan sau podea ( el stă în apartamentul de lângă apartamentul de sub mine), în scurt timp mi-am dat seama că omul are probleme mai mari decât credeam eu. Cum mi-am dat seama de asta? Atunci când a venit politia la ușă și copiii nici măcar nu fuseseră acasă la ora la care eram acuzați de zgomot, de fapt, doar ce intraseră pe ușă; atunci când a venit poliția la ușă și noi doar ce ne treziserăm, deci nici nu se putea problema de vreun zgomot sau atunci când a venit politia și fetița mică doar ce se se trezise , în timp ce, cât ea și tatăl ei dormeau, băiețelul citise pe canapea lângă mine. Această ultimă întâmplare am povestit-o într-un articol pe care nu l-am publicat încă, dar pe care-l voi lăsa la finalul acestuia.

În timpul ăsta, vecinul a învățat și care-s orele de liniște – ore pe care noi le respectăm cu strictețe – și, deși suna după ora 8, le spunea mereu polițiștilor că am fi făcut zgomot de la 7.

Ultimele echipaje au fost foarte ok. I-au spus sotului meu că au stat la ușă și au ascultat înainte să sune și n-au auzit niciun zgomot. Totuși, așa cum spuneam, nu e deloc plăcut și da, mă simt hărțuită, chiar dacă polițiștii nu-mi dau amendă. Pentru că nu e și nu poate fi în regulă să-ți vină oamenii legii în mod frecvent la ușă, în mod nejustificat. Chiar mă întrebam cât o să mai continue treaba asta și cât ii vor mai permite să le irosescă timpul în felul ăsta. Înțeleg că sunt obligați să vină la sesizări, le-am explicat și copiilor, dar pentru cât timp? De câte ori poate să sune un om la poliție și să facă reclamații care nu se confirmă, fără să fie sancționat pentru asta? Știu că pentru apelurile la 112 se dă amedă și din prima, dacă e cazul. Nu știu exact care-s regulile atunci când vorbim de poliția locală.

Fix asta voiam să-i întreb ieri, când am văzut că au venit iar și m-am dus să răspund eu. Soțul meu doar ce se trezise și era prima zi în care nu mai era în izolare, dar starea lui încă nu era bună. Era, deci, normal, să răspund eu. Mă simțeam cât de cât ok, deși, așa cum spuneam încă-s tare obosită. Totuși, aveam o stare de spirit bună pentru că , deși nu e bine de tot, soțul meu e mai bine decât zilele trecute (el a fost mult mai rău ca noi) dar și pentru că ieri era ziua de nume a lui Tudor și copiii erau tare bucuroși. Da, mă simțeam cât de cât bine psihic, îmi știam și drepturile, dar nimic nu avea cum să mă pregatească pentru ce a urmat.

Am deschis ușa, am salutat și un polițist îmbrăcat în negru m-a întrebat dacă am făcut scandal. Inițial n-am sesizat că era diferit comportamentul, am răspuns cu un „nu” ferm și apoi am început să-mi spun povestea, cu domnul de la etajul 3 care are o problemă cu copiii mei. Polițistul m-a întrerupt și mi-a zis : ” Nu, că de data asta n-a fost doar domnul, au sunat mai mulți vecini!” Am rămas fără cuvinte. Dacă n-aveam masca, s-ar fi văzut clar cum am rămas cu gura căscată. Mi-am revenit un pic și-am spus că mă înțeleg bine cu vecinii mei, lucru foarte adevărat, dar domnul polițist a continuat și-a spus că sesizarea a fost pentru scandal, că s-ar fi petrecut lucruri destul de grave și urâte la noi. M-a întrebat dacă e soțul meu acasă… Am exclamat un „Doamne ferește!”. Apoi încă unul și încă unul. Și uite-așa, de la a-mi cere drepturile și a cere eu explicații, am ajuns să mă justific în fața polițiștilor, să le povestesc cum noi am fost bolnavi și cum asta era prima noastră dimineată mai bună și în niciun caz nu poate fi vorba de vreun scandal. Nici n-am avea putere să facem unul. Nu m-am îndoit, pe moment, de cuvintele lor. M-am speriat doar, la gândul că vecinul și-a găsit vreun aliat în bloc, împreună cu care să cheme poliția. Încă mă gândesc la asta. Până la urmă, el s-a născut în orașul ăsta și a copilărit în blocul asta. Cu siguranță cunoaște mai mulți oameni ca mine. În orice caz, într-un final au plecat, n-am luat amendă, n-aveam cum, aș fi contestat-o în secunda doi și cred că asta s-a văzut și în atitudinea mea. O acuzație mai absurdă ca aceea că ar fi fost scandal la mine în casă, n-aș fi putut primi.

După ce au plecat, am încercat să-mi revin din șoc, am vorbit 5 minute cu soțul meu și apoi l-am sunat pe domnul administrator. L-am întrebat dacă a primit vreun fel de reclamație în legătură cu noi, a zis imediat că nu. Apoi am discutat cu dânsul despre toți vecinii care stau lângă noi, sus sau jos. N-am reușit să găsim niciunul care ar putea să facă o astfel de sesizare sau să aibă motive să facă o astfel de sesizare. Toți sunt oameni drăguți, ne zâmbim când ne salutăm, ne întrebăm ce mai facem. Nu suntem prieteni în sensul că nu ne petrecem timpul liber împreună, dar comunicăm foarte ok. Pe etaj cu mine stau două doamne batrane si foarte drăguțe. Una dintre ele le dă din cand în cand cate o ciocolată copiilor – îi e dor de nepoțica dânsei și îi e drag de copiii mei – , celălaltă a fost impresionată până la lacrimi atunci când Maria și Tudor i-au cântat un colind de Craciun. Perete în perete cu mine, mai stăteau oameni in chirie – s-au tot schimbat de-a lungul timpului, n-am apucat să-i cunosc pre bine, dar au fost tot persoane ok, cu proprietarul m-am întâlnit de vreo 2 ori, la fel, e un om draguț – acum e atât de liniște încât s-ar parea că nu e nimeni. Deasupra stau vecini care lucrează ziua, n-ar avea cum și de ce să ne facă nouă reclamație, ne salutăm și ne zâmbim când ne vedem, sunt oameni care m-au impresionat prin faptul că mereu îi salută și pe copii și le zâmbesc. Sub noi locuiește o doamnă foarte draguță care e din aceeași zonă cu mine si care are un baiat cam de vâsta noastră si doi nepoți mai mici puțin decat copiii mei. Ne înțelegem foarte bine, sunt oameni foarte politicoși si drăguți ca, de altfel, cei mai mulți oameni din blocul nostru. Nu înțeleg… Ar putea fi vreunul din acesti oameni un om care-mi zambește in față si face reclamații pe la spate? Nu pot crede așa ceva. Și ce motiv să aibă? Apoi, dacă nu sunt dânșii și e altcineva din bloc, aliat cu vecinul, e deja distanță prea mare între apartamente. Și e îngrijorător. Cum spuneam, nu înțeleg.

Spre dezamăgirea copiilor, am lăsat deoparte planurile de tort, m-am îmbrăcat și-am plecat la politia locală. Pentru că îmi reveneam din șoc și înțelegeam că situația asta nu poate continua astfel. Acolo am cerut să vorbesc cu șeful de secție. Am fost invitată să iau loc într-o cameră și dânsul a venit foarte rapid. A fost foarte ok, mi-a ascultat povestea, deloc scurtă și apoi s-a retras în birou să verifice situația. A revenit și mi-a spus că am făcut foarte bine că am venit la dânsul, că e așa cum spun – fix astea au fost cuvintele – și că a trimis un echipaj înapoi la locație pentru face verificări, inclusiv să vorbescă cu vecinii și, eventual, cu domnul administrator, și pentru a aplica sancțiuni domnului care face repetate reclamații nejustificate. Discuția a fost în puțin mai multe cuvinte. Cert e că acest domn polițist mi-a promis că se va rezolva situația, a zis că, în general, reclmangiii se opresc după ce sunt sancționați. Mi-a zis că, în cazul în care se mai întâmplă orice, să revin la dânsul. Sper din suflet să fie așa cum spune. Discuția a fost foarte ok.

Am plecat de la dânsul și m-am dus și la politia de proximitate. Am simțit nevoia să intru din nou în contact cu dânșii. Îmi era și îmi e destul de teamă. Dacă cei de la politia locală se țin de cuvânt, e posibil ca vecinul să se enerveze dacă primește amendă. Eu am mai fost la politia de proximitate și anul trecut, am făcut reclamație pentru că vecinul venea la ușă și bătea foarte tare, vorbea urât și amenința. Polițistul de proximitate l-a chemat la secție, vecinul a dat o declarație prin care s-a angajat să respecte anumite lucruri. Ghinionul a făcut ca, atunci când l-am sunat din nou pe domnul politist, peste vreo două săptămâni, să aflu că nu mai lucrează acolo. Timpul, copiii și pandemia m-au făcut să nu mai merg încă o dată. Acum am considerat necesar. N-am avut prea mare noroc pentru că polițistul de proximitate e în concediu, dar un coleg de-al dânsului mi-a dat sfaturi și mi-a oferit numărul de telefon; mi-a spus că, în caz de nevoie, îl pot suna la orice oră din zi sau noapte. Per total a fost ok. M-am întors acasă la copii. Era deja ora prânzului. Aproape jumătate din prima noastră zi despre care credeam că va fi mai mai bună trecuse. Nici în restul zilei n-am făcut cine știe ce. Eram epuizată. După ce am stat atât de mult timp în carantină, plimbarea asta foarte lungă plus stresul asociat ei mi-au cam pus capac.

Acum, nu știu cum mă simt. Mi-e frică dar mă simt mai puternică decât mă simțeam anul trecut pe vremea asta. Nu mi-am pierdut speranța, dar, în același timp, e destul de neplăcut să realizez că e mai bine de un an de când povestea asta a început. Cred că-i destul de grav dacă un om poate să urască un alt om atât de tare și atât de mult timp. Nu mă simt în siguranță. Nu-s așa de bogată încât să mă mut și nici nu mi se pare corect. M-am saturat de această stare permanentă de tensiune. Da, există și perioade de pace, înțeleg că vecinul are perioada mai lungi în care e plecat de acasă, dar eu nu știu când pleacă el de acasă ca să respir ușurată și să mă relaxez în propria casă. Ce mi se pare și mai trist e că, în tot acest proces pe care eu îl consider și îl simt a fi hărțuire, el s-a folosit de oamenii legii, de polițiști. Polițiștii sunt obligați să raspundă la sesizări. Înțeleg, dar asta nu mă face pe mine să mă simt mai putin hartuită. Cât timp sunt obligați să raspundă la reclamații nefondate? Sper că doar până ieri. Sper ca lucrurile să se rezolve, cum a spus șeful de secție.

Care a fost exact treaba cu echipajul care a venit ieri și cu acei presupuși vecini care ar fi sunat, nu știu și presupun că nu voi afla exact. Din tot ce știu eu, nu e legal să dai informații despre cel/cei ce au făcut reclamații, la secție nu s-a rostit niciun nume. Nu voi afla dacă cu adevărat a mai sunat și altcineva pe lângă vecin sau cine e acel altcineva, dacă a fost o greșeală a polițiștilor sau- de ce nu? – o tehnică de intimidare pentru a mă testa pe mine. Atitudinea șefului de secție plus faptul că vorbea la singular masculin mă fac să mă gandesc că, cel mai probabil, n-au fost mai mulți. Oricum, cumva, vecinul și-a atins scopul și asta nu-i bine, dar poate nu-i nici așa de rău. De ieri mă uit cu mai multă suspiciune la oamenii cu care interacționez. La toți oamenii cu care interacționez. Poate că prea am fost naivă.

Nu știu cum să închei. Am scris acest articol pentru că aveam mare nevoie să-l scriu și să spun public aceste lucruri. Titlul nu reflectă atitudinea domnilor polițiști față de mine (atitudine care, la secțiile de poliție a fost foarte foarte ok, și acum și anul trecut, iar în ceea ce privește echipajele care au venit la ușă a fost cam în proporție de 90% ok, deci tot de bine) ci doar felul în care un om profită de drepturile pe care le are și, implicit, de autorități – în acest caz de polițiști – pentru a hărțui un alt om. Prin solicitarea intervenției echipajelor de poliție, în mod nejustificat și repetat, vecinul de la etajul 3 ne produce o stare ridicată de disconfort și teamă, alături de sentimentul că suntem în permanență urmăriți. Nu știu care va fi pasul următor. Mi-e greu să cred că o persoană atât de perseverentă se va opri aici.

Las mai jos articolul pe care l-am scris în urmă cu câteva săptămâni. N-am mai apucat să-l corectez și public atunci pentru că a venit virusul peste noi. L-am lăsat în forma în care era. Articolul se numea Despre minciună….

Duminica trecută am avut o dimineață aproape magică. Eu ma trezesc foarte devreme de obicei, dar în această dimineață s-a trezit și Tudor. Doar el. Maria și tati dormeau.

Nu-i prima dată când se întâmplă asta. Mereu avem, în weekend, astfel de dimineți. El se trezește, eu îl iau în brațe și-apoi îl întreb dacă vrea un ceai și-o carte pentru că baietelul, deși mic, a învățat să citească bine și-i place. El spune da, eu pun ceaiul la infuzat și, în timpul ăsta, caut între cărțile mele secrete. Îi plac benzile desenate băiețelului și de asta am mereu cel puțin o carte de rezervă pe raftul meu cu cărți noi, secrete pentru că ei încă nu le-au citit.

Îi ofer cartea, îi spun cate ceva despre ea și-apoi îi aduc veioza mai aproape și ceaiul. Mai nou vrea și o felie de pâine prăjită. O aduc și pe aceasta, după care mă așez pe canapea lângă el și mă fac că am treabă. Uneori chiar am. Poate fac cumpărături online, poate citesc și eu o carte, poate scriu un articol. Orice ar fi, fac asta doar pe jumătate pentru că-mi place să-l privesc pe furiș. E atât de frumos și minunat de dulce și mic. Stă pe canapea, in lumina slabă a veiozei, cu ceaiul în mână și citește foarte concentrat. Îmi e atât de drag de el că îmi vine să-l iau în brate și să nu-i mai dau drumul niciodată. Nu fac asta, desigur. Sub nicio formă n-aș strica momentul.Plus că nici nu m-ar lăsa. Are treabă băiețelul.

În dimineața despre care vă vorbesc acum, eu am stat mai mult cu telefonul în mână, discutând cu prietena mea despre un subiect greu. Pe whatsapp. Cam pe la 7.45, n-am mai rezistat tentației. Simțeam nevoia să îndulcesc puțin lucrurile, dar mai tare simțeam nevoia să mă laud cu comoara de lângă mine. I-am trimis o fotografie cu băiețelul. Ea ne-a trimis inimioare și m-a întrebat și de Maria. I-am spus că încă doarme. Cu soțul meu. Am mai vorbit cu ea până pe la 8 fără 3 minute și-apoi am încercat să-l conving pe băiețel să facă o pauză. Citea de mult timp și, deși îmi era drag de el, se vedea clar că obosise. Cartea era mai mare decât cele precedente iar el nu se putea desprinde de ea. Simțeam însă că, la acest nivel de oboseală, nu mai era chiar ok pentru el.

L-am convins și l-am ținut o vreme în brațe. Apoi s-au trezit și tati și Maria. Nu mai pot spune la ce oră exact. Pe cele de mai sus le-am luat de pe whatsapp, din conversația cu prietena mea. Ce e destul de clar e că totul s-a întâmplat după ora 8, mai ales că tati și Maria mai și zăbovesc o vreme în pat, după ce se trezesc.

Mai departe, am pregătit micul dejun, timp în care copiii s-au jucat singuri. Apoi am mâncat în bucătărie și-apoi copiii au început să se joace cu tatăl lor, în timp ce eu îmi făceam de lucru prin casă. După ora 9, nu știu exact să spun când, s-a auzit soneria. A deschis soțul meu. Era un echipaj de poliție. Cum? Credeați că s-a terminat povestea? Nu, poveștile nu se termină niciodată. Povestea cu vecinul a continuat chiar dacă n-am mai scris eu despre asta. Am avut și un strop de noroc pentru că, în ultimul timp, a fost soțul meu acasă și a deschis el. Altfel, omul devine din ce în ce mai absurd. De exemplu, pe 31 decembrie, până și polițiștii erau uimiți de faptul că i-a chemat chiar și în ajunul Anului Nou. Am aflat, și atunci și acum, că, înainte să sune, ei stau o vreme în fața ușii și ascultă. N-au auzit nimic. Nici atunci, nici acum. Acum, în mod particular, mi-ar fi plăcut să răspund eu. Le-aș fi aratat conversația cu prietena mea. Pentru că, știți, vecinul a învățat și el orele de liniște și le-a spus polițiștilor nu doar că am făcut zgomot ci că am făcut zgomot de la 7, înainte de ora 8. Soțul meu s-a uitat mirat la dânșii și le-a transmis că ne-am trezit după 8. De fapt, el era convins că ne-am trezit toți după 8 pentru că în casă fusese liniște deplină cât timp Tudor citise. Eu nu doar i-aș fi privit uimită, le-aș fi arătat conversația cu prietena mea. Ca un strigăt mut de disperare. Unul care, însă, nu ar fi avut nicio finalitate. Pentru că polițiștii oricum nu ne-au dat amendă. N-ar fi avut cum să justifice amenda. Dacă, prin absurd, o vom primi vreodată, cu siguranță o vom contesta. Se pare, însă, că ăsta e singurul lucru pe care îl pot face – să nu ne dea amendă.

N-am mai stat să studiez, dar chiar nu înțeleg logica. Oare omul ăsta nu irosește timpul poliției? Oare politia locala nu e importantă? Oare nu sunt alți oameni care au probleme reale și ar fi putut beneficia mai repede de ajutor dacă vecinul nu solicita ca acest echipaj să ne viziteze pe noi? De câte ori poate chema un om politia din motive nejustificate? Oare el a primit vreodată o amendă? Oare chiar nu se poate să facă nimeni nimic?

Cum spuneam… rămâne de văzut… Așteptăm următorul pas. Trist e că inclusiv faptul că acum așteptăm următorul pas e o dovadă prea clară a faptului că povestea asta ne-a afectat deja mai mult decât trebuia.

Fotografie de Susanne Jutzeler pe Pexels.com

Sursa foto – Pexels.com

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s