Carantină…

Stau în casă de multe zile. Poate părea ciudat, dar nu-mi vine să le număr. Simt că numarul m-ar speria. La fel de ciudat poate părea faptul că, atunci când a trebuit să stăm în case, la începutul pandemiei, am resimțit acea perioadă ca pe una frumoasă și liniștită – mă refer aici strict la statul în casă. N-am trecut prin stările descrise de cei mai mulți oameni. Știu și de ce. Situația noastră a fost diferită, dar îmi e greu să o reiau acum. Pe scurt, copiii fuseseră bolnavi tare. Eram fericită că Tudor putea merge pe picioarele lui din pat până la baie. N-avem timp și nici loc să resimt anxietatea generată de faptul că eram închisă în casă. Sau, mă rog, nu chiar așa de intens.

Altfel au stat lucrurile acum, mai ales că treaba asta m-a luat pe nepregătite. E deja vreme lungă de când nu mai citesc știrile legate de pandemie pentru că simt că îmi fac rău. Am stabilit, la un moment dat, că fac deja tot ce e în puterile mele ca să fie bine. Cum restul nu mai depinde de mine, n-are rost să mă chinuiesc. În consecință, nu mai sunt sau nu mai eram așa de bine informată. Apoi, pentru că nici nu m-am mai gândit așa de mult la asta, am fost, așa cum spuneam, luată pe nepregătite.

Ce s-a întâmplat? Ei bine, mai întâi s-a îmbolnăvit Maria, fetita mea. Niște simptome intense, ciudate pentru mine și extrem de rapide. Aproape că nici nu mi-am dat seama ce ne-a lovit și când a trecut. I-am făcut și test rapid acasă. Mi se pare normal ca ăsta să fie unul din primele lucruri pe care să le facem atunci când avem simptome. Testul a ieșit negativ, totul părea bine, dar eu aveam un sentiment că nu se terminase. Și nu mă înșelam. Nici n-am respirat bine și s-a îmbolnăvit și Tudor. Puțin mai rău ca Maria. I-am făcut și lui test. A ieșit negativ. Am încercat să-mi spun că nu e totul despre covid. Mai sunt și alți viruși pe lume. E normal să mai și răcească cei mici. Sau cei mari. Pentru că da, nici nu și-a revenit bine Tudor și m-am îmbolnăvit și eu. Mai rău ca el. Rezultatul testului? Negativ.

Apoi a urmat soțul meu, fix după ce depasisem eu punctul culminant. Un nou bolnav și un nou test, normal. Rezultatul? Negativ, dar insuficient. Soțul meu și-a făcut PCR. Totul era prea dubios iar situația lui e așa cum e. Avea nevoie să fie absolut sigur că nu e covid. Și și-a primit răspunsul. Pozitiv. N-aveam emoții extrem de mari sau, cel puțin, nu credeam că am. Ma simtisem destul de rău, dar, așa cum spuneam, deși încă nu eram că nouă, simțeam că trecuse deja ce era mai rău. Totuși, acel POZITIV cu majuscule și culoare roșie m-a impresionat. Am rămas fără cuvinte o vreme. Și fără gânduri. Tacere absolută. Apoi am repetat cu voce tare, de mai multe ori, căci nu-mi venea a crede. E COVID. A fost COVID și-am supraviețuit. E COVID.

Apoi lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Am realizat că, deși noi fuseserăm primii bolnavi, oficial eram contacți direcți. Sotul meu era singurul si primul care avea un rezultat oficial pozitiv. Am realizat că suntem în carantină deși, practic, nu mai aveam de ce să fim pentru că noi deja stăteam în casa de zile bune și fusesem bolnavi. Sau, mă rog, la acel moment eu aș fi fost în ultima zi de izolare. Am conștientizat asta și nu mi-a plăcut deloc. Dacă în prima primăvară de pandemie m-am întrecut pe mine și-am organizat tot felul de activități care i-au făcut pe copii fericiți, chiar si în casă, acum am fost bolnavă. N-am putut face nimic drăguț. Copiii și-au revenit repede din boală, dar au continuat să stea în casă pentru că eu nu mă simțeam în stare să ies. Se săturaseră și acum, când în sfârșit credeam că vom ieși pentru că mă simțeam și eu mai bine, ne-a lovit carantina. Da, recunosc, nu mi-a picat bine deloc. Dar presupun că ar fi fost absurd să treacă pandemia și eu să nu simt bine de tot cât de neplăcut e să stai închis în casă. Au început să mă preocupe inclusiv lucruri pe care, înainte, le credeam superficiale. În orice caz, îmi amintesc că am mai trecut, cândva, prin ceva asemănător. Când am fost operată de apendicită, destul de mică fiind, am trăit un adevărat coșmar în spital. Abia așteptam ziua în care trebuia să plec și-am numărat minutele până când a venit doctorița despre care credeam că îmi va spune că pot pleca. Numai că n-a fost așa. I-a transmis mamei că ultimele analize nu ieșiseră bine și trebuia să mai rămânem. Îmi amintesc tăcerea. N-am putut spune nimic. Când, într-un final, am putut pleca, am izbucnit în plâns. De fericire.

Revenind în prezent, vestea bună e că mai am o zi de carantină. Altfel, articolul ăsta mi se pare cam sec și printre cele mai proaste pe care le-am scris vreodată, dar aveam nevoie să-l scriu. Să sparg cumva gheața. Dacă nu scriu o vreme, din motive care nu depind de mine direct – sau, mai bine spus, de alegerile pe care le fac; acum n-am scris pentru că n-am putut, nu pentru că n-aș fi vrut – , îmi e mereu greu să scriu/aleg/public primul articol. De ce, nu știu exact. Poate pentru că, în procesul în care mă adun din nou de pe jos, bucățică cu bucățică, îmi e greu să mă regăsesc și să-mi dau seama cum sunt și cum simt. În mintea mea e haos si cuvintele aleargă mai repede decât pot eu scrie. Dar am făcut asta de suficient de multe ori încât să știu că mereu reușesc să-mi revin. Până la urmă, tot răul e spre bine, desi unul dintre noi încă suferă tare. M-am confruntat cu cel mai mare generator de anxietate din ultimii ani iar interacțiunea a fost surprinzătoare. Acum sunt în aceeași casă cu un bolnav de covid și sunt departe de cum m-aș fi gândit vreodată că m-aș simți în această situație. Acesta s-ar putea să fie un semn că, poate, n-ar trebui să mă mai gândesc așa de mult la astfel de lucruri. Viața ne ia mereu prin surprindere.

La final îmi asum acest articol pe care n-aș știi cum să-l descriu exact și pe care nici nu știu cum să-l închei. Poate pentru că nimic nu se incheie vreodată cu adevărat. Cum spunea o -foarte – tânără scriitoare, poveștile continuă să curgă chiar și după ce ultima filă a fost scrisă. Și, aș mai spune eu, poveștile sunt mult mai mult decât puținul pe care-l putem cuprinde în cuvinte. Oricât de bine alese ar fi acestea.

Fotografie de Arist Creathrive pe Pexels.com

Sursa foto – Pexels.com

Un comentariu Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s