După cum am spus deja, am fost bolnavi toți patru. Nu ne-am revenit încă toți, dar cred că e momentul potrivit să scriu acest articol. Nu cred că am manageriat prea bine situația, deci, cu siguranță, nu e un articol în care vă povestesc despre cât de minunat m-am descurcat eu. E, mai degrabă, un articol în care încerc să-mi dau seama ce-am făcut bine și să rețin asta, dar și ce-am greșit și să învăț din greșeli.

În primul rând, am avut noroc. Am avut o formă usoară, dar prin formă usoară înțelegem faptul că nu am ajuns la nivelul în care să sunăm la 112. Altfel, nimic nu e ușor decât prin comparație cu ceva mai greu. Am mai avut noroc și pentru n-am fost toți patru, în același timp, în punctul culminant al bolii. Când spun punctul culminant, mă refer la acele momente în care febra și durerile sunt atât de mari încât nu te poți ridica din pat. Observ că norocul ăsta l-am tot avut de-a lungul timpului și pot doar să mă bucur. O singură dată, de când am copiii, s-a întâmplat să ne simțim toți patru foarte rău, în același timp. Îmi amintesc momentele alea ca pe un coșmar. Nu știu dacă felul bolii a făcut să rezistăm sau, pur și simplu, puterea care iese dinăuntrul părinților atunci când copilul e bolnav. Cert e că am rezistat. Dar a fost teribil de greu. Când îmi amintesc, am senzația că, mai degrabă, mă târam prin casă, decât mergeam. Și e foarte posibil să fii fost chiar așa.

A trecut însă și-a fost în urmă cu mult timp. Acum, după cum spuneam, am fost norocoși. În plus, deși am avut toți fix aceleași simptome, am putut constata cum intensitatea și durata simptomelor a fost diferită la fiecare dintre noi. La fel și starea de spirit. Am învățat de aici că, atunci când vorbim despre boli, nu ar trebui să ne ghidăm după felul în care se simte omul din fața noastră. Orice virus sau bacterie se transformă atunci când ajunge într-un om; se transformă în funcție de particularitățile acelui om. Deși poate urma un tipar, fiecare experiență este unică și personală.

Maria, fetița mea (5 ani), a avut cea mai ușoară formă. Privind retrospectiv, cu ea am fost mai relaxați, dar primele ore au fost extrem de intense și neplăcute datorită unor factori neprevăzuți. Când i-am luat temperatura și am constatat că avea 39, primul meu gând a fost să îi dau urgent antitermic. Problema e că mi-am schimbat recent dulapul pentru medicamente, nici n-am ajuns la cea mai fericită organizare și nici nu mi-a intrat în relfex locul fiecărui medicament. Mi s-a părut că a trecut o eternitate din clipa în care am constatat că are copilul febră și până în momentul în care am găsit medicamentul. Cu siguranță nu a fost chiar așa, dar nici rapid nu s-au petrecut lucrurile, iar lipsa de organizare se putea vedea și în medicamentele care ajunseseră să fie împrăștiate pe podea în procesul meu de căutare. Ajungem, astfel, la un alt aspect important – medicamentele ar trebui să fie foarte bine organizate și la îndemână.

În clipa în care siropul a ajuns, în sfârșit, în mâinile mele, am avut un șoc. Cred că nimeni nu și-ar fi dorit să fie în pielea soțului meu atunci pentru că mi-am pierdut cumpătul. Siropul – cumpărat de el – nu era potrivit pentru fetița noastră mică, era pentru copii mai mari. Nu aveam altul în casă și nici nu vreți să știți în ce fel mi-au tremurat mâinile atunci când am decis să îi dau totuși o doză mai mică. Medicul și farmacista aveau să-mi confirme, ulterior, că am luat o decizie bună, dar momentul ăla a fost extrem de dificil pentru mine și ajungem aici la faptul că ar trebui să verificăm periodic medicamentele pe care le avem în casă și să le verificăm de două ori dacă au fost cumpărate de altcineva.

A trecut și momentul ăsta, soțul meu a plecat la farmacie să cumpere antitermic potrivit și teste de covid. Eu am rămas cu copiii, eram, acum, calmă la exterior, dar încă fierbeam pe dinăuntru. Copiii nu erau nici ei bine. Tudor era speriat pentru că surioara lui era bolnavă, dar și din cauza reacției intense pe care o avusesem eu în momentul critic. Maria începea să își revină din starea de somnolență, semn că antitermicul își făcea efectul. Fusese prea amețită ca să se sperie de mine și era încă la nivelul în care nu era speriată de boală. Totuși, atunci când a auzit că va trebui să facă test, a început să se agite. Ea încă are o sensibilitate crescută atunci când vine vorba despre nas, gura sau urechi și, dacă în momentele bune putem menținem lucrurile sub control, acum nu era un moment bun.

Idealul e să fim mereu stăpâni și siguri pe noi, mai ales că noi, parintii, suntem stâlpii de siguranță ai copiilor. Realitatea e că suntem oameni și, oricât de multe puteri nebănuite ar descoperi un părinte în el însuși, atunci când copilul e bolnav, nu putem fi perfecți. Pe mine m-a ajutat mult faptul că am putut vorbi la telefon cu medicul de familie, dar și faptul că prietena mea, medic și ea, mi-a fost alături. Un alt ajutor a venit de la o minunată carte. Știu că stăteam cu copiii în pat și încercam să mă concentrez. M-am întrebat, cu voce tare, de câteva ori – Unde am citit eu despre febră? Apoi am exclamat – Echipa de prieteni Măsimtbinescu! Am găsit imediat cartea, apărută la Editura Univers (avem un sistem foarte bun de organizare a cărților) și am început să le citesc celor mici. Simplul fapt de a citi cu voce tare o carte m-a ajutat să-mi reglez respirația și să mă liniștesc mai mult. Apoi, pe masură ce citeam, mi-am amintit de toate momentele în care copiii au avut febră, de faptul că febra e ceva normal… Am conștientizat că o mare parte din panica mea se datora și faptului că îmi era teamă să nu cumva să fie covid. În tot timpul ăsta, copiii ascultau cu mare atenție ce le citeam. Maria nu-și mai amintea cartea, era mai micuță atunci când am citit-o ultima dată. Tudor își amintea de ea și reîmprospătarea informațiilor deja cunoscute a avut darul să-l linistească și pe el. Când ne-am oprit din citit eram atât de ok încât am avut puterea să glumesc pe seama ieșirii mele de mai devreme. Și i-am făcut să râdă. Și a fost bine, iar atunci când soțul meu a ajuns acasă cu testul, am mai citit încă un capitol din carte – cel care făcea referire la exudat- iar fetița mică a acceptat, fără proteste, să stea cumintică pentru a o testa.

Prin urmare, cred că e foarte important ca noi, părinții, să fim blânzi cu noi și să nu ne lăsăm copleșiți de vinovăție atunci când am greșit ci, mai degrabă, să vedem ce putem face bun; să conștientizăm că noi nu suntem medici și să ne asigurăm că putem contacta un medic în caz de nevoie. De asemenea, e important să avem cărți care să ne ajute să explicăm lucrurile grele pe înțelesul copiilor. Chiar dacă, poate, știm deja cum să procedăm, în momentele dificile e posibil să uităm. Îi sunt profund recunoscătoare Ioanei Chicet-Macoveiciuc pentru această carte despre care puteți citi mai multe aici.

Mai departe, lucrurile au fost chiar foarte ok. Maria a răspuns foarte bine la antitermice, a fost linistită, a dormit mai mult decât de obicei, dar fără sa ne îngrijoreze extrem. Tudor s-a liniștit și s-a jucat mult singur în această perioadă. A fost chiar interesantă această experiență pentru că el, fiind mai introvertit, are această nevoie de a petrece timp doar el cu el și se simte, uneori, copleșit de Maria care e la polul opus ca personalitate. Spun că a fost interesant pentru că, atunci când Maria și-a revenit și a putut să se joace din nou, băiețelul a fost foarte vesel și a spus că i-a fost dor de ea. Cred că, din când în când, e bine să ne mai fie și dor de cei dragi.

Totul s-a dus în extrema cealaltă atunci când, în scurt timp, Tudor s-a îmbolnăvit. Dacă Maria doarme atunci când e bolnavă, Tudor se agită. Se agită tare și, cumva, se chinuiește singur, făcând greul și mai greu. E extrem de solicitant să îi fim alături atunci când suferă. A început seara, cu frisoane si febră, iar noaptea a fost cruntă, eu n-am dormit aproape deloc. A doua zi se plângea într-una de dureri de cap, greață, dureri de corp. Nu se putea ridica din pat, dar nici nu stătea liniștit în pat. Voia să citească, dar durerea de cap și amețeala îl împiedicau, voia să deseneze și, pe scurt, nu voia să stea în pat, iar faptul că nu se putea ridica îl înfuria. I-am pus povești audio ( Poveștile Cristinei ne plac mult) și se liniștea cât le asculta, le-am citit și eu, amândorura, dar în a doua parte a zilei eram deja epuizată, chiar dacă mă bucuram că reusisem să ajung până acolo. Maria era și ea destul de solicitantă pentru că nimeni nu se juca cu ea, iar eu nu mai știam cum să mă împart și ce să fac cu ei ca să-i împac pe amândoi. Atunci mi-au căzut ochii pe niște jocuri pe care doar ce le primisem, la începutul săptămânii, și n-apucasem să le deschid. Am zis să încerc și, probabil, nu voi uita curând imaginea în care Tudor zăcea întins pe canapea, eu și Maria eram pe covor, lângă el, și între noi erau cartonașele cu întrebări din jocul Dacă aș… Ce pot să spun? Ne-a salvat. Ne-a distras atenția de la cele rele, ne-a făcut să zâmbim și chiar să râdem, să privim cu uimire și să aflăm lucruri noi. A fost bine și îi mulțumesc lui Alex Zamfir, cel mai bun tată și creatorul The Funny Brand. Înca n-am apucat să aflu cum o fi să le joci când nimeni nu-i bolnav, dar, clar, aceste jocuri pot fi o modalitate perfectă prin care putem destinde atmosfera atunci când copiii sau adulții sunt bolnavi. Sunt simplu de jucat și putem descoperi lucruri uimitoare sau amuzante despre copii. Spre exemplu, au fost și întrebări la care am crezut că Maria n-are cum să raspundă pentru că e prea mică. Ea a insistat să-i citesc întrebarea și ne-a oferit niște răspunsuri simple și originale care ne-au amuzat atât pe mine, cât și pe Tudor.

Mai departe, starea lui Tudor s-a îmbunătățit în fiecare zi, în a treia zi era aproape ca nou, dar n-am apucat să ne bucurăm de asta. Am început eu și nu mi-a fost bine deloc. La început am acceptat boala, am avut noroc că era weekend, am zăcut două zile, timp în care aproape că nu m-am întâlnit deloc cu copiii și am vorbit foarte puțin cu ei. În puținul pe care l-am vorbit, am încercat să zâmbesc și să fac glume pe seama faptului că s-au încins și cuptoarele mele ( aveam febră) și să îi asigur că voi fi bine în curând. Aici s-a produs o greșeală. Ce am vorbit eu cu ei nu a fost suficient. Aveam să îmi dau seama mai târziu că ei s-au speriat tare când eu am zăcut. De aici am învățat că, atunci când părintele e bolnav, copilul are nevoie să vorbească despre asta cu un alt adult care să-l ajute să se linistească. Are această nevoie chiar dacă nu poate mereu să o exprime în cuvinte.

În cazul nostru, lucrurile s-au dus din rău, în mai rău. M-am raportat la felul în care au reacționat copiii la acest virus – căci devenise clar că e un virus – și mă așteptam ca în a treia zi să fiu bine și în stare să am grijă de ei. În fapt, cu o noapte înainte am dormit vreo trei ore și alea prost, câteva simptome s-au agravat și am ajuns să mă simt chiar mai rău. Nu mai aveam febră și asta îmi permitea să mă deplasez, dar eram epuizată, aveam dureri și doi copii care aveau nevoie de mine, căci soțul meu începuse munca. Colac peste pupăză, începeam să fiu și speriată pentru că nu înțelegeam de ce eu nu mă simt mai bine. Răspunsul scurt ar fi pentru că, așa cum spuneam la început, fiecare organism reacționează diferit, dar nu aveam putere să diger asta atunci. Am tras de mine cât am putut în ziua aia, soțul meu m-a ajutat și el cât a putut (lucra de acasă), dar tot am avut câteva momente extrem de sensibile în care efectiv m-am pus pe plâns. Consider că n-am manageriat deloc bine lucrurile în acea zi, mă simțeam și neputincioasă. Cu copiii nu mă puteam juca în aproape niciun fel, până și cititul a durat foarte puțin pentru că nu-mi permitea gâtul.

În ziua următoare m-am simțit un pic mai bine, departe de a fi bine de tot. N-am avut timp să ne dezmeticim sau să-mi revin complet. Soțul meu deja începea să aibă el primele simptome. Miercuri încă nu eram bine și n-aveam să fiu mai multe zile, dar nu mai conta. Soțul meu era rău.

Pentru că și noi devenisem suspicioși și pentru că și medicul ne-a recomandat, având în vedere faptul că situația lui era mai specială, el a făcut joi un test PCR. Privind retrospectiv, îmi dau seama, mai mult ca niciodată, cât de mult contează atitudinea pe care o avem în fața unei boli. Cumva, mă bucur că testele rapide n-au detectat virusul ( cum spunea prietena mea, ori nu le-am făcut noi bine, ori nu detectau omicron, ori au fost, pur și simplu, niște teste proaste) pentru că, din momentul în care soțul meu a primit pe mail informația că rezultatul e pozitiv, lucrurile s-au schimbat. Am devenit mai sobri, mai stresați, mai serioși, chiar dacă mai încercam să facem glume. În primă fază m-am simțit ușurată pentru că eu și copiii trecusem cu bine prin asta, dar eram îngrijorată pentru soțul meu. N-am mai îndrăznit să mă plâng de simptomele pe care încă le mai aveam eu. Era covid. Era normal să nu fiu că nouă. Concluzia de aici e că, de multe ori, simplu fapt de a te știi cu o boală gravă sau periculoasă te face să te simți mai rău. E bine să facem eforturi să ne păstrăm optimismul sau să cerem ajutor de la specialiști.

Zilele care au urmat au fost grele pentru că ne-a lovit și carantina despre care am scris aici. Cum spuneam, oficial, noi eram contacti directi, chiar dacă trecusem deja prin boală. Soțul meu, singurul care-și făcuse PCR era primul care avea un rezultat pozitiv înregistrat oficial.

Am încercat să rămân calmă, am reușit să vorbesc cu copiii și despre tatăl lor, în așa fel încât ei să nu fie prea îngrijorați, am citit carți despre asta, le-am dat mai multă libertate decât de obicei, renunțând la unele reguli, le-am spus în repetate rânduri că îi înțeleg și m-am înțeles și pe mine; am încercat să le dau și câteva jucării noi și să facem activități și jocuri noi, am privit filme împreună și am citit povești fascinante. Per total, a fost binișor chiar dacă nu a fost ușor deloc. Prima zi afară ne-a oferit, după cum puteți vedea mai jos, surprize plăcute și binemeritate, zic eu. Ei s-au readaptat bine.

Au mai intervenit și alte aspecte neplăcute despre care nu e cazul să vorbesc aici și a mai fost și faptul că, așa cum spuneam, soțul meu s-a simțit destul de rău, au apărut niște complicații, acum e o stare de tensiune pe care, atât el, cât și eu, o resimțim. Niciunul dintre noi nu se poate opri din a se întreba dacă virusul va fi făcut și daune mai mari în ceea ce-l privește. Timpul va rezolva aceste dileme, în niciun caz nu încărcăm copiii cu ele și aici ajung la un alt aspect. Întotdeauna am mers pe ideea că celor mici trebuie să li se spună adevărul, într-o mod potrivit vârstei lor, dar există și adevăruri pe care nu cred că e neapărat nevoie să le cunoască mereu, mai ales dacă nu îi afectează direct într-un anumit moment. În măsura în care e posibil, cred că e bine să-i și protejăm pe copii. Pentru cei care nu ne știu povestea, îngrijorările noastre provin din faptul că soțul meu are o boală autoimună. Nu cred că e nici bine, nici necesar să împărțim aceste îngrijorări cu copiii, acum, mai ales că nici noi nu le manageriem bine în acest moment.

La final, dacă ar fi să rezum în câteva idei generale ceea ce am spus mai sus, atunci când copiii sau părinții sunt bolnavi, cred că e important:

– să avem în casă medicamente uzuale (ex. – antitermice) și să ne asigurăm periodic că sunt cele potrivite și că nu au alte probleme (ex. – să nu fie expirate);

– zona cu medicamente să fie bine organizată și la îndemână;

– să ne asigurăm că avem la cine apela în caz de nevoie ( medic, prieteni);

– să respirăm adânc, să cerem ajutor atunci când simțim nevoia, să încercăm să rămânem calmi și să nu ne învinovățim prea tare dacă nu reușim;

– să îi informăm corect pe copii în legatură cu boala și procedurile medicale; să facem asta periodic, nu doar când sunt bolnavi, citind cărți despre aceste subiecte; găsiți aici cărțile recomandate de noi;

– să discutăm cu copiii despre ceea ce simt atunci când sunt bolnavi sau atunci când părinții sunt bolnavi;

– să discutăm cu copiii despre ceea ce simțim noi – dacă suntem nervoși, agitați, sau speriați, e bine să încercăm să le explicăm asta cu vorbe potrivite vârstei; altfel, dacă nu sunt explicate, reacțiile noastre îi pot speria mai tare;

– să-i facem să râdă și să radem și noi;

– să înțelegem că fiecare organism reacționează diferit și asta e normal și nu e nimic în neregulă cu noi;

– să jucăm jocuri care să ne ajute să destindem atmosfera;

– să citim cărți care să ne ajute să evadăm din realitatea care nu ne place și care să ne redea speranța- noi am citit niște basme absolut minunate, urmează să scriu despre ele;

– dacă e posibil, să le facem mici surprize copiilor, dar și nouă, să fim mai flexibili și mai înțelegători, cu noi înșine și unii cu alții;

– să ne acordăm timpul necesar pentru a ne readapta la viața normală și să nu avem așteptări nerealiste

– în mod particular, dacă e vorba de o boală contagioasă și copilul a fost primul, să fim atenți la eventualele semne de vinovăție; eu am observat asta la Maria, vreau să cred că am reușit să o conving că nu ea ne-a îmbolnăvit pe noi, cum se gândea micuța;

Nu în ultimul rând, cred că e foarte important ca, dacă e posibil, să nu uităm să ne îmbrățișăm unii pe alții și să ne fim alături în greu, să ne oferim unul altuia umărul pe care să plângem. Cum spuneam, eu chiar mă bucur că testele rapide au ieșit negative. Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi stat lucrurile dacă eram conștienți, de la început, că e covid. Asta ne-a ajutat și mai târziu. Cum îi spuneam și soțului meu, nu mi-aș fi imaginat niciodată că voi sta atât de relaxată în preajma unei persoane care are covid. Și n-aș fi stat, dacă n-am fi trecut noi primii prin boală. Desigur un semn de întrebare a existat. Nu am avut nicio clipă încredere deplină în testele rapide, dar, cum aveam să aflu mai târziu, e mare diferență între ce simți când ai o bănuială și ce simți când totul devine certitudine.

Acestea fiind scrise, vă doresc zile frumoase și liniștite. Dacă cumva articolul meu vă prinde într-un moment în care sunteți bolnavi sau cei dragi sunt bolnavi, aveți încredere. Până la urmă, toate trec!

Surse foto – arhivă personală