Puterea unui Puf de păpădie

Am citit o carte foarte frumoasă și, în același timp, teribil de tristă. Am ales să o citesc într-un moment în care mă simțeam iarăși copleșită de știrile despre război. Cartea e și ea despre război, dar e pentru copii. E recomandată pentru copii cu vârsta între 6 și 10 ani și eu cred că-i balsam pentru sufletul oamenilor mari și, în același timp, un mare izvor de tristețe și durere. Am ales să o citesc pentru că, fiind pentru copii, mă așteptam să aibă un final fericit. Aveam nevoie de un final fericit. L-am primit, e drept, dar tare greu a fost până am ajuns la el.

Cartea prezintă războiul într-unul mod tare profund, dar deoarece e pentru copii îi lipsesc câteva dintre caracteristicile acestuia. Îi lipsește teroarea și are din plin magie, dar nu acea magie cu zâne și spiriduși, ci una care ne e foarte la îndemână. Tuturor.

Cartea – Puf de păpadie – e scrisă de un român și înțeleg că a fost publicată pentru prima dată în 1995. Ediția pe care am avem noi e de la Editura Arthur (2021) și e îmbogățită cu minunate ilustrații realizate de Dan Ungureanu. Autorul e Corneliu Fotea despre care am găsit mai multe informații aici. Limbajul e ușor greoi pe alocuri pentru că sunt folosite și cuvinte cu care mulți copii nu-s obișnuiți, dar ele pot fi explicate rapid sau înlocuite cu sinonime.

N-am fost pregătită pentru cartea asta, deși e o carte destul de blândă ( în măsura în care poate fi blândă o carte despre război). Au fost pasaje pe care le-am sărit. Am ajuns, în urmă cu mult timp, la concluzia că le putem explica absolut orice copiilor dacă ne putem explica acel lucru nouă; de asemenea, îi putem sprijini să ducă orice povară dacă noi, la rândul nostru, o putem duce. Momentele în care ne blocăm sunt acele momente în care durerea din sufletul nostru e prea mare pentru noi. Pe mine m-a durut cartea asta. Dacă aș fi citit-o într-o vreme în care n-ar fi murit oameni atât de aproape de noi, aș fi dus-o mai bine. Acum n-am putut. Prin urmare, am nevoie să scriu despre asta. Multe detalii din carte vor fi dezvăluite mai jos. Dacă nu doriți să le aflați, acum e momentul să vă opriți din citit.

Nu știu cum au fost ilustrațiile inițiale, dar cele din această ediție prezintă o lume care seamănă cu lumea oamenilor. De fapt, protagoniștii chiar sunt numiți oameni doar că anumite detalii din carte îi fac să semene mai degrabă cu niște spiriduși. Bine, cel puțin așa a zis Tudor și argumentele lui m-au făcut să preiau această idee. Eu mă gândisem inițial că ar fi oameni de dimensiuni normale înconjurați de alte ființe cu dimensiuni anormale. E interesant cât de mult contează perspectiva din care privești. Când vezi un om așezat lângă o pasăre care-i ajunge până la brâu ai cel puțin două variante – vezi un om de dimensiuni normale și o pasăre uriașă sau vezi o pasăre de dimensiuni normale și un om în miniatură. Eu am văzut o pasăre uriașă, dar alte detalii pe care nu le-am observat în primă fază fac varianta lui Tudor mai plauzibilă. În concluzie, cel mai probabil vorbim despre niște oameni în miniatură. Oricum ar fi, această diferență dintre lumea lor și lumea noastră aduce fantasticul în poveste și permite o ușoară detașare la nivel emoțional. Dacă n-ai avea un razboi care bate la ușă, ai putea spune că li s-a întâmplat lor, e doar o poveste, s-a întâmplat cândva, suntem în siguranță… Sau, mă rog, poți oricum să spui asta, dar în altă situație toți am putea să ne și credem propriile cuvinte. Cert e că povestea e bine construită și cu ajutorul ilustrațiilor le oferă copiilor această posibilitate de a se detașa și de a nu percepe războiul că fiind parte din lumea lor (atât timp cât acesta nu i-a atins deja în viața reală).

Cartea explică razboiul pe înțelesul celor mici în termeni simpli și ușor amuzanți la început. Mi-a plăcut în mod special partea în care unii se supăra pentru că la alții soarele strălucește mai tare. E bine să reușim să schițăm măcar un zâmbet atunci când vorbim despre subiecte dureroase, e trist că în viața reală există motive cel puțin la fel de absurde care pot conduce la izbucnirea unui război. În orice caz, mi-a plăcut mult partea de început și mi-a mai plăcut și faptul că în poveste e vorba despre oameni care atacă alți oameni deși aceștia din urmă nu doreau să lupte. Sigur, în viața reală lucrurile nu-s mereu doar în alb sau negru, dar adevărul e că doar unul e cel care atacă primul. Mi-a mai plăcut cum autorul a explicat că lupta a durat atât de mult timp încât oamenii au uitat de ce a început. Eu cred că oamenii uită repede chiar și când lupta durează mai puțin.

Mai departe intră in scenă personajul principal, un băiat încă mic, al nimănui; un băiat care locuiește în țara atacată și care vrea, la fel ca mulți, să se sfârșească războiul. Băiatul acesta vine cu o idee minunată spunând că atacatorii au nevoie să li se aducă în suflet dorul de-acasă; un copil care îi vede pe atacatori ca pe niste oameni. Ideea lui functionează (nu vă spun cum; las măcar o parte frumoasă nedezvaluită), dar lucrurile iau o întorsătură neașteptată și neplacută. Pentru că oamenii nu sunt doar buni sau răi și, mai ales, pentru că un grup nu cuprinde doar oameni buni sau doar răi, în carte urmează cea mai tristă parte dintre toate. Atunci când atacatorii lasă armele, unul dintre cei aflați în cetate trage cu arcul. Săgeata lui omoară un alt om și lupta începe din nou. În special această parte în care e descrisă moartea a fost, pentru mine, sfâșietoare. Nu știu cum ar putea fi pentru un copil, eu n-am putut să le-o citesc integral copiilor, dar știu că asta a fost din cauza a ceea ce simțeam eu. Probabil că ei ar fi fost ok.

Partea bună e că Puf de păpadie – baiețelul – nu se dă bătut. Atunci când el merge în tabăra adversă și îi cere unui soldat să-i facă dintr-o armă (o sageată) o jucarie ( o morișcă), trebuie să fii de fier ca să nu ți se umezească ochii. Băiatul reușește să le amintească soldaților despre viața lor și ocupațiile pe care le aveau înainte și da, războiul se sfârșește atunci când dorul de-acasă, dar și de ei înșiși, cei care erau înainte de a fi oșteni, pătrunde în sufletele oamenilor. Povestea are un final fericit și acest final ne dă și un strop de speranță. O speranță atât de mult dorită. Autorul spune că s-ar putea ca Puf de păpadie să nu fi murit la fel cum toți oamenii mor; da, ne spune că el n-a murit si de fiecare dată când începe un război și războiul durează prea mult, Puf de păpadie „se cuibărește lângă soldații care dorm și le spune încetișor, cum numai el e în stare să spună – Tăicuță, fă-mi o morișcă!”

Acum, nu știu cum pare cartea asta povestită de mine, dar pentru mine a fost, așa cum spuneam, deosibit de frumoasă și dureoasă, în același timp. Mi-am dat seama că aveam mare nevoie să cred, cu adevărat, că un Puf de Papadie ar putea exista și ar putea ajunge în sufletele oamenilor. În același timp, mi-am amintit că eu chiar cred că există, într-o formă sau alta și cred că în sufletul tuturor soldaților care au avut cândva și o viață normală se aprinde, la un moment dat, dorul de-acasă. Că o fi sau nu imaginea aievea a unui băiat dintr-o poveste acel ceva care le trezește sufletul adormit, nu știu, dar e clar că e un strop de magie aici. O magie cum numai oamenii pot face.

Doar că sub impactul atâtor știri negative îmi vine din ce în ce mai greu să cred că magia asta ar putea ajunge la toți. Mă doare să văd inocența copiilor în timp ce știu că în lumea asta se petrece atât de mult rău. Mă doare inocența copiilor în general și-mi dau seama că mi-e greu să citesc astfel de cărți pentru copii, cărți care o scot și mai tare în evidență. Totuși, cred că aceste cărți sunt extrem de importante pentru cei mici deoarece le explică pe înțelesul lor subiecte grele și le arată într-un mod frumos că tot răul are un sfârșit și întotdeauna binele învinge. Chiar și în viața reală. În același timp, ne ajută și pe noi, cei mari, să vedem lumea și prin ochii unui copil. E dureros și cred că deja fac abuz de acest cuvânt în articolul de față, dar cu siguranță e util. Cred că putem învăța toți din inocența copiilor și poate fix asta-i ceea ce ne lipsește. Poate că avem ochii atât de încețoșati încât nu mai vedem bine cu ei, nu mai vedem bunătatea din ceilalți și, mai ales, pe cea din noi înșine.

Pot doar să sper că Tudor și Maria vor cunoaște războiul doar din astfel de cărți și din spusele altora și, în același timp, mai sper și ca un puf de păpadie să ajungă cât mai curând la cei care luptă acum și să oprească războiul din a mai atinge copiii. Cumva, din iubire pentru copiii mei, mă încăpățânez și eu să cred în continuare că toți sunt oameni și fiecare om, oricât de rău, are măcar un strop de bine în el. Da, am nevoie să cred asta.

La final nu pot să nu constat o coincidență ciudată și frumoasă. La început de pandemie scriam despre o altă carte care sădește speranță, iar cartea asta avea în ea tot păpadii. Probabil că ele inspiră prin felul cum reușesc să-și facă loc chiar și prin crăpăturile asfaltului tare și prin felul cum reușesc să reziste în cele mai crunte condiții și să rasară iar și iar, din ce în ce mai multe. Vă las, așadar, o păpadie. Alături de un citat din cartea Puf de păpadie pe care o găsiți aici.

Sursa foto – arhivă personală

Un comentariu Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s