Din ce în ce mai mulți oameni ne atrag atenția asupra legăturii dintre suflet și corp și asupra faptului că ar fi bine să nu ne mai ignorăm emoțiile, ci să le acordăm atenția cuvenită, să le acceptăm și să învațăm să le gestionăm. Cu toate acestea, încă mulți oameni n-au primit și integrat acest mesaj. Spre exemplu, atunci când vine vorba despre copii, mi se pare că unele dintre cele mai comune cuvinte pe care aceștia le aud sunt „nu mai plânge”. Există și excepții, desigur. Există acei adulți care acceptă plânsul copiilor în orice moment și din orice cauză și mai există acei adulți care acceptă plânsul copiilor atunci când ei consideră că cel mic are un motiv serios pentru a plânge, atunci când motivul lui are sens pentru ei. Această din urmă situație nu e deloc ideală. Copiii sunt triști pentru lucrurile care au sens pentru ei și care nu au neapărat sens pentru noi, oamenii mari. Nu ar trebui să condiționăm plânsul. Atunci când un om, fie el mare sau mic, simte nevoia să plângă, o face pentru că e trist. Nimeni nu e trist pentru că se simte bine, iar motivele pentru care apare tristețea nu sunt universal valabile. Faptul de a ne înăbuși emoțiile, inclusiv tristețea, poate avea efecte destul de grave.

De mai mult timp îl urmăresc pe Gabor Mate, un medic care scrie și vorbește mult despre asta. El are o carte cu un titlu foarte sugestiv – Când corpul spune nu – în care scoate în evidentă faptul că atunci când ignorăm sau înăbușim ceea ce simțim, corpul nostru va găsi o cale să spună el nu. Cumva, cei mai mulți dintre noi am auzit cel puțin o dată în viață ceva asemănător, dar cu alte cuvinte. Am auzit un medic sau altul spunând că stresul ar fi cauza pentru anumite simptome. Da, medicii constată asta uneori și recomandă să evităm stresul. Treaba asta îmi amintește de o recomandare pe care o regăseam pe biletul de externare, de fiecare dată când soțul meu ieșea din spital. Scria acolo să nu răcească și mereu zâmbeam când citeam asta. Cum îi poți porunci corpului tău să nu răcească? Cum îi poți porunci sufletului tău să nu se streseze? Oare nu ar fi bine să învațăm și despre cum să gestionăm stresul; despre cum să reactionăm într-o situație stresantă? Pentru că simplul fapt de a îți porunci să nu te stresezi atunci când treci printr-un moment dificil s-ar putea să nu fie chiar eficient, la fel cum simplul fapt de a opri plânsul cuiva sau chiar pe al nostru nu e sinonim cu dispariția durerii.

Asociem plânsul cu tristețea, dar le asociem în mod greșit. Credem că, dacă oprim plânsul, oprim și tristețea când, de fapt, plânsul e doar unul dintre modurile în care tristețea încearcă să iasă la suprafață. Oprind plânsul nu facem decât să reducem la tăcere vocea prin care ceea ce simțim încearcă să se manifeste. Emoțiile și sentimentele noastre nu dispar, ele vor găsi o altă cale de a ieși la suprafață. Uneori, asta înseamnă să ne îmbolnăvim.

Gabor Mate spune că nu el a descoperit aceaste idei și dă și exemple. Eu am fost uimită să descopăr cum am citit despre asta, într-o altă formă, chiar când eram copil.

Săptămânile trecute, într-un context pe care nici măcar nu mi-l amintesc, mi s-a făcut dor de-o carte. O aveam la mine la țară, în camera în care am copilărit, dar dorul ăsta a fost atât de mare încât am decis să o cumpăr. Teoretic, aș fi putut să-i cer mamei să mi-o trimită, dar, cumva, am senzația că unele lucruri aparțin pur și simplu acelui loc și nu-mi vine să le smulg de-acolo. Astfel că am cumpărat cartea pentru copiii mei și-am început să le-o citesc. E vorba despre Heidi, fetița munților, scrisă de Johanna Spyri și apărută la Editura Arthur.

Nu încetez să mă minunez despre cât de în atât de multe feluri e să redescoperi, ca adult, o carte pe care ai citit-o când erai copil. După ce am citit puțin mai mult de jumătate, primul gând care mi-a venit în minte a fost acela că am fost un copil privilegiat. Faptul că am avut atunci această comoară în mâini a fost, cu siguranță, ceva care a contat enorm. Nu-mi amintesc cum anume am înțeles-o pe vremea când eram copil, dar știu că mi-a fost tare dragă.

Acum, citind-o cu ochi de om mare, n-am putut să nu observ cum această carte e o lecție absolut desăvârșită de psihologie și cum ne arată că durerea pe care o strângem înăuntrul nostru ne poate îmbolnăvi dacă nu este gestionată ok. Cele mai eliberatoare cuvinte sunt și cele pe care le-am ales pentru citatul săptămânii – „Plângi, copila mea, plângi. Plânsul ăsta o să-ți facă bine.” Și mai interesant e că motivele pentru care copilul din carte plânge sunt unele care nu au sens pentru cei mai mulți dintre oamenii care-l înconjoar, iar asta agravează durerea. Totuși, un om cu suflet mare înțelege această durere și aduce eliberarea permițându-i lui Heidi să se descarce.

Nu voi face un rezumat al cărții, dar vă recomand din tot sufletul ca, dacă ați citit-o când erați mai mici, să o recitiți și, dacă nu, să o descoperiți acum. E o carte absolut minunată, o operă de artă aș spune, pentru că are acest dar de a rezista în timp. Multe din cărțile pe care le-am citit eu când eram mai mică s-au dovedit a nu fi la fel de interesante și pentru copiii mei, dar Heidi, fetița munților i-a atras ca prin magie pe amândoi, iar pe mine m-a cucerit incă o dată.

O săptămână minunată vă doresc și ne doresc tuturor să fim mai blânzi cu noi și să ne oferim nouă și celor din jurul nostru un spațiu sigur în care să ne exprimăm emoțiile, fie ele plăcute sau mai puțin plăcute. Un plâns bun, acceptat necondiționat, poate rezolva multe dintre problemele pe care le avem. Nu în ultimul rând, pentru cei care vor să știe mai multe despre teoriile dr. Gabor Mate, recomand emisiunea de mai jos:

Surse foto – arhiva personala