Iată că, așa cum am presupus, nu doar că n-am scris în fiecare zi, n-am mai scris deloc. Tudor a tot zis, în perioada asta, că timpul trece prea repede și, îmi dau seama, mare dreptate a avut. Aceste zile au trecut așa, de parcă am fi privit un film derulat rapid. Nu mi-am dat încă seama de ce. Poate tocmai pentru că au fost pline și frumoase?

În orice caz, ieri am împodobit bradul și am simțit cum momentul a foat diferit de anii trecuți. Copiii erau entuziasmați și nerăbdători, dar, în același timp, la Tudor am observat o schimbare. Nerăbdarea aceea despre care vorbesc a fost diferită în cazul lui. Nerăbdarea aceea care ne făcea să împodobim bradul poate prea rapid s-a schimbat. Așa se face că totul a durat mult mai mult și am avut multe momente magice de liniște sau, mă rog, de colinde. Ei nu s-au grăbit aproape deloc, am vorbit mult în timp ce aranjam brăduțul, am cântat și am ascultat colinde. Mai mult, amândoi au acordat o mai mare atenție felului în care au așezat ornamentele în brad și la final am putut observa un echilibru cum n-am mai avut de mulți ani. Desigur, presupun că aici contează și faptul că au mai crescut și ajung și mai sus, nu doar la crengile de jos.

Cert e că mi-a plăcut. Am simțit cum Crăciunul se transformă sub ochii mei și cum creștem frumos împreună, mai ales când, din senin, Tudor a început să spună că lui nu-i place Craciunul doar pentru că vine Moșul, ci și pentru momentele când împodobim bradul și ascultăm colinde sau pentru atunci când pregătim cadouri pentru alți oameni.

Mi-a mai plăcut și faptul că brăduțul nostru a avut și câteva ornamente absolut deosebite. De când am scris despre biblioteca reciclată, am mai făcut o comandă la Editura Arthur, iar cutia în care au venit cărțile a fost, cu adevărat, deosebită. Nu puteam face o bibliotecă din ea pentru că era clar că alta îi era menirea, fiind împodobită cu mici ilustrații decupabile, numai bune de agățat în brad. Ne-a plăcut tare tare mult și copiii au decretat că avem cele mai frumoase ornamente. Știu ei ce știu pentru că, dincolo de cele decupate, cele mai multe sunt făcute de noi. Avem doar câteva globuri din sticlă și câteva figurine, în timp ce restul sunt obiecte făcute de noi, în casă. Avem conuri de brad colorate sau simple, stele făcute din bețișoare de înghețată, batoane de scorțișoară și felii de portocală. Toate pline de amintiri dragi, mai vechi și mai noi. Desigur, nu-l putem uita nici pe Spărgătorul de Nuci care, în acest an, ne-a (re)încantat și altfel pentru că, după o pauză (prea lungă) în care l-am văzut doar pe un ecran, am văzut spectacolul în sală, live, la Opera Comică pentru Copii.

Da, a fost frumos ieri și a fost frumos și la spectacol și în toate zilele astea. Chiar dacă am răcit din nou, chiar dacă au mai fost și alte momente grele, un strop de magie ne-a înseninat fiecare zi. Mi-ar fi plăcut să scriu despre toate, dar e cazul să mă mulțumesc cu faptul că le-am trăit și cu ce va rămâne în suflet. Nu pot, însă, să nu scriu despre o altă zi în care m-am simțit recunoscătoare pentru copiii mei. Sună a clișeu, mai ales că sunt recunoscătoare zilnic pentru asta, dar joi, 2 decembrie, a fost o zi și mai specială. Am stabilit să fie ziua în care ei să-i scrie lui Moș Crăciun ce își doresc. Tudor s-a așezat liniștit la masa lui, în timp ce eu și Maria stăteam pe covor pentru că eu urma să scriu scrisoarea Mariei. Fetița mică a spus că vrea o pisică de pluș și un anumit set lego și-apoi mi-a spus următoarele:

Mai vreau și o pisică adevărată și te rog să-i aduci și lui Tudor un cățel adevărat. Dar să fie dragalași, cum știi tu mai bine.

Și dacă poți, Moșule, fă o magie ca să nu mai arunce oamenii gunoaie pe jos și să fie planeta sănătoasă. (Aici, Tudor s-a băgat în discuție și a zis că și el a scris asta și că a scris și să se oprească războaiele, iar Maria a adăugat și ea partea cu războaiele).

Acum, nu știu ce să îți mai cer pentru mine. Poți să îmi aduci ce vrei tu, dar să-i aduci, te rog, lui Tudor, o „cordiță” cu urechi de pisică roz și lui Ciuci una albastră.

Se referea fetița la draga mea prietenă ( deși mai corect ar fi să spun draga noastră pentru că e deja mult timp de când nu mai e doar a mea) care, la un moment dat, a cumpărat un set de trei cordeluțe cu urechi de pisică, a păstrat una pentru ea și pe celelalte le-a dăruit copiilor. Cordeluța lui Tudor s-a rupt după ceva vreme și apoi s-a rupt și cea a prietenei mele, Maria rămânând singură care o mai are întreagă. Tudor, în mod special, a fost tare trist și se pare că fetița mică a ținut minte asta, iar eu sunt tare,tare mandră de ea pentru că e atât de bună și se gândește atât de mult la cei din jurul ei. Desigur, sunt mândră și de băiețelul care, așa cum spuneam, a scris în liniște lucruri asemănătoare, iar ieri a ținut să spună cu voce tare cum îi place lui să pregătească și să ofere cadouri. Atât de mândră încât, la Gala SuperBlog, cu toate emoțiile din lume, un singur lucru am reușit sa nu uit și să-l spun clar, fix cum îl planificasem – că le mulțumesc și lor. Dar, despre asta într-o altă zi, când gândurile mele se vor fi ordonat mai bine. Până atunci, vă doresc să vă bucurați din plin de zilele astea. Craciunul nu e doar despre 24 și 25 decembrie, ci și despre toate celelalte zile în care ne pregătim pentru atunci.

Sursă foto – arhivă personală