Mie nu mi-a plăcut niciodată numele meu. Nu-mi amintesc exact un moment în care să fi vorbit cineva urât despre el, dar știu că am auzit-o pe mama povestind în repetate rânduri despre felul cum l-a ales, ca o scuză pentru faptul că nu a ales bine. Ceva din reacțiile celor din jur a avut un efect asupra mea, sunt sigură. Copiii nu se nasc așa, ei iau de bun ce primesc, inclusiv numele, și abia apoi învață de la cei din jur să urască. Iar eu am învățat să nu-mi placă numele meu și când eram copil mă gândeam destul de des la asta.

Desigur, eu n-am fost un caz extrem sau grav. Doar nu-mi plăcea prenumele meu, motiv pentru care eram tristă uneori, dar n-aș putea spune că sufeream foarte tare. De fapt, nu-mi plăceau prenumele mele, pentru că am două. Mariana mi se părea că sună pur și simplu urât, mai ales prin comparație cu Maria, în timp ce Evelina mi se părea că sună ciudat, neobișnuit într-un fel nu bun. Știu că sunt mulți oameni care adoră numele Evelina, chiar am întâlnit câțiva de-a dreptul entuziasmați și vreo patru ani din viață am fost Evelina sau Eve. Nu m-am simțit mai bine :). Mi-ar fi plăcut să am un nume normal, simplu, banal, obișnuit. Nu-mi plăcea să am două nume, unul neobișnuit și unul care era, pentru mine, doar o variantă de rezervă și deloc frumoasă a unui nume frumos. Presupun că unii părinți, în special cei care au avut nume frumoase/normale, nu-și dau seama cât de tare poate fi afectat un copil de numele lui. Eu, cel puțin, am cunoscut un caz destul de grav. O fetiță care mi-a fost colegă era victima ironiilor și a unui bullying extrem (și) din cauza numelui ei. Din fericire, în acel caz părinții au înțeles, mai ales că nu era vorba despre un prenume ales de ei, ci despre numele de familie. Gestul lor de a schimba numele copilului mi s-a părut absolut minunat. Desigur, e bine să învățăm să fim toleranți, să învațăm că nu numele ne definește sau că toate numele sunt frumoase în felul lor… dar să nu exagerăm. Dacă copilul suferă în mod evident din cauza numelui său, dacă această suferință e mare și dacă putem, cu un gest simplu, să facem să fie mai bine, eu zic să o facem. Va conta și îmi amintesc aici cum, la început, mi s-a părut ciudat să mă obișnuiesc cu faptul că acea colegă își schimbase numele de familie. Totuși, în timp, chiar și copiii care se purtau cel mai urât cu ea s-au obișnuit să îi spună astfel. Și eu sunt sigură că strict din acest punct de vedere viața ei a fost mult mai bună și asta a contat enorm.

Având în vedere toate acestea, a fost cumva firesc să-mi doresc să citesc cartea Fetița cărei nu-i plăcea numele său. Știam despre acestă scriitoare, Elif Shafak, și îmi doream mult să citesc o anumită carte a ei, pentru adulți, dar pur și simplu n-aveam timp în acea perioadă. Așa că mi-a venit ideea de a verifica dacă nu cumva a scris și cărți pentru copii. Și scrisese această carte și am cumpărat-o imediat și am citit-o împreună cu copiii.

Mi-a plăcut și le-a plăcut. Maria avea 5 ani pe vremea aceea și a înțeles-o destul de bine*, iar lui Tudor i-a plăcut atât de tare încât recent am recitit-o doar noi doi. Dincolo de nume, cartea e despre a fi diferit și a învăța să te accepți și să te iubești pe tine așa cum ești. Strict legat de nume, a fost interesant cum pentru noi toate numele din carte erau ciudate și greu de pronunțat, iar asta a făcut experiența și mai valoroasă. Personajul principal e o fetiță care se numește Sakiz Sardunya, iar la un moment dat spune, la fel ca mine mai sus, că și-ar fi dorit un nume obișnuit și dă câteva exemple de nume obișnuite. Pentru ea. Fiind dintr-o cultură diferită, numai obișnuite nu păreau pentru noi și treaba asta ne-a ajutata să înțelegem că orice lucru necunoscut pare ciudat până când te înveți cu el.

Dar Sakiz Sardunya nu e diferită de ceilalți doar prin numele ei și mi s-a părut că autoarea a descris într-un mod impecabil trăirile unui copil care suferă pentru că nu e acceptat de ceilalți așa cum e el. M-am regăsit în carte, m-a ajutat să înțeleg multe și, în același timp, ne-a oferit, mie și copiilor mei, o serie de lecții tare valoroase. Trei dintre ele vi le prezintă Tudor mai jos. Pe celelalte sperăm să le descoperiți voi în această carte minunat de frumoasă. Cât despre nume, azi e mai puțin important pentru mine, dar știu că m-ar fi ajutat să citesc o astfel de carte atunci când eram copil și cred că Fetița căreia nu-i plăcea numele său ar putea fi inclusă pe o listă de cărți care trebuie citite. Pentru că, sunt sigură, la un moment sau altul, fiecare dintre noi s-a simțit singur și neacceptat iar în cartea asta învățăm mai ales despre cum să ne acceptăm și să ne iubim noi pe noi. În plus, e o lectură prețioasă și pentru părinți și eu cred că părinții care citesc această carte vor reuși să își înțeleagă mai bine copiii.

Atât pentru azi. Vă las cu Tudor, iar dacă doriți cartea, o puteți găsi pe site-ul Editurii Polirom (cu reducere 40% la momentul publicării acestui articol) și în majoritatea librăriilor.

* Cartea este recomandată copiilor care au împlinit deja 10 ani. În funcție de copil, ea poate fi citită și mai devreme, cam de pe la 7 ani, aș spune eu, împreună cu un părinte. În cazul nostru, Maria e obișnuită și cu cărți mai grele și, la rândul lui, Tudor e obișnuit să citim și cărți mai ușoare, pentru copii mai mici. Există, în acest fel, un echilibru. Când citesc doar cu Maria, aleg cărți potrivite pentru vârsta ei. La fel și atunci când citesc doar cu Tudor.