Zilele trecute, copiii mei au conștientizat că în lume există foarte multe cuvinte și, mai ales, au conștientizat că ei, la rândul lor, cunosc și folosesc foarte multe cuvinte. Cu această ocazie, Maria m-a întrebat cum au reușit ei doi (ea și frățiorul ei) să învețe cuvintele acestea sau cum am reușit eu să îi ajut să le învețe. I-am răspuns că am făcut doar ceva foarte simplu – am vorbit cu ei. Spunând asta, mi-am amintit de vremea când Tudor era foarte mic și stătea în bucătărie, în scaunul de masă, în timp ce eu pregăteam legumele pentru ciorbă. Nu învățase încă să vorbească, dar îi plăcea foarte mult să asculte și să observe, iar eu îi povesteam, pas cu pas, despre ce fac. În plus, repetam denumirea fiecărei legume cât puteam eu de clar. Coincidență sau nu, băiețelul a vorbit foarte repede și a făcut asta fără să treacă prin etapele în care să pronunțe greșit. A avut câteva cuvinte inventate, care nu aveau vreo legătură cu originalele, dar pe restul le-a pronunțat clar din prima.

Dincolo de cuvinte, e clar că cei mici învăță, în primul rând, prin imitație. Putem, de exemplu, să îi spunem de mii de ori unui copil să zâmbească, dacă nu îi vom zâmbi, la rândul nostru, arătându-i cum se face, cel mai probabil nu va zâmbi nici el sau o va face prea puțin. Desigur, regula asta se aplică la aproape orice, inclusiv la citit, dar e bine să fim conștienți de faptul că lucrurile nu sunt mereu cum par.

Spre exemplu, se spune peste tot că un copil va citi dacă își vede părintele citind. Eu nu sunt 100% de acord cu asta. Nu cred că, pentru a ajunge un cititor împătimit, copilul trebuie neapărat să își vadă părintele așezat pe canapea și citind o carte. Spun asta pentru că eu am început doar de puțin timp să citesc în felul ăsta. Practic, timp de mai mulți ani, copiii mei nu m-au văzut citind singură și în perioada aceea eu am citit foarte puține cărți pentru oameni mari și am făcut asta în puținele momente în care eram singură și liberă. Cu toate astea, copiii mei iubesc cititul. Tudor citește cursiv de mult timp și face asta zilnic pentru că așa vrea și alege el – da, știu, m-am mai lăudat cu asta, probabil o voi mai face și în viitor 🙂 . La rândul ei, Maria petrece aproape la fel de mult timp cu cărțile. Nu reușește mereu să citească integral, încă mai „citește” și pe poze, mai ales când se confruntă cu litere mici sau cu fonturi mai ciudate, dar e clar că îi place și ei la fel de tare. Cum s-a întâmplat asta? Dacă m-aș grăbi, aș spune că totul a fost determinat de faptul că eu le-am citit, dar răspunsul nu ar fi complet. Pentru că nu, nu e suficient ca cei mici să ne vadă citind și nu e suficient nici să le citim. Eu cred că cel mai mult a contat faptul că mie mi-a plăcut să le citesc. Ador, pur și simplu, cărțile pentru copii și mi se pare că ele sunt mult subestimate, mai ales că unele sunt adevărate opere de artă. Mi s-a părut fascinant să le descopăr împreună cu ei și chiar zilele trecute vorbeam cu soțul meu și îi spuneam că, deși copiii au mai crescut și citesc cărți mult mai mari, eu nu sunt pregătită să renunț la cărțile pentru copii mici, cu ilustrații multe și superbe și, probabil, le voi cumpăra în continuare. Desigur, asta poate fi o problemă atunci când locuiești într-un apartament de bloc și spațiul de care dispui e limitat, dar asta e o altă poveste.

Revenind la subiect, eu cred că pentru a insufla unui copil iubirea față de ceva, orice ar fi acel ceva, e nevoie să iubim noi mai întâi – prin noi nu mă refer doar la noi, părinții, deși suntem, probabil, cei mai importanți, ci, în general, la un adult pe care copilulul să îl admire și să îl vadă ca pe un model. Și cred că e extrem de important să le citim copiilor, mai degrabă decât să ne vadă ei că citim ( fară a se înțelege că asta nu ar fi important, ci doar că, din punctul meu de vedere, nu e suficient) și să ne bucurăm împreună de această experiență. Și e bine să facem asta cât mai mult timp. Noi, spre exemplu, încă citim împreună seara, deși Tudor are deja 8 ani. Cred că vom mai face asta mult timp, iar eu mă bucur la fel de tare ca ei, mai ales că acum exploram cărți cu acțiune mai complicată care ne țin pe toți trei în suspans. În orice caz, ce vreau să spun e că iubirea față de ceva e cea mai importantă. Am întâlnit copii care devorau cărți în condițiile în care parintii lor nu știau să citească, dar acei părinți considerau cititul important și le plăcea să li se citească, chiar dacă ei, la vremea lor, nu reușiseră să descifreze misterul literelor scrise.

M-am gândit să scriu despre toate astea pentru că, observ, mi-am făcut acest obicei de a scrie în fiecare lună despre cărțile alese pentru Calendarul Micului Cititor. Dar cartea lunii mai e o carte despre care am tot scris și am simțit că nu era chiar ok încă un articol doar despre ea. Apoi mi-am amintit că ea a fost, pentru Maria, fetița mea, prima carte cu mult text și mi-am amintit și cât de tare ne-am bucurat atunci când am descoperit-o și cum pe mine m-a emoționat până la lacrimi. Prin urmare, fie că citiți deja împreună, fie că nu ați descoperit încă bucuria de a citi împreună cu copiii, vă recomand cu drag Țup.Imposibil e doar un cuvânt. E o carte deosebită, care are darul de a ne face să descoperim cât de frumos e să citești. În plus, azi are reducere de 50% pe site-ul Curtea Veche, cu ocazia lansării unei noi cărți scrisă de același autor – Alex Donovici – , a treia din seria Învățătorii de Grijă. Despre prima am povestit aici, a doua a fost și ea deosebit de frumoasă. Noi abia așteptăm să o descoperim și pe ultima.

La final aș mai spune doar că, uneori, cărțile sunt că oamenii. Poate pentru că sunt scrise tot de oameni. Cert e că eu nu cred că există oameni, fie ei mari sau mici, care să nu fie capabili să se bucure de o carte Cred că ei doar nu au întâlnit cartea potrivită. Sau omul care să le transmită iubirea pentru cărți.

Surse foto – arhivă personală